CuprinsCaută

După 70 de ani. Primul ”30 decembrie” fără Rege. Adevărata istorie a abdicării lui Mihai I

30.12.2017
TwitterFacebook

Astăzi, 30 decembrie, orele 12.00, se vor fi împlinit exact 70 de ani de când soarta României era pecetluită. Este, după șapte decenii, primul „30 decembrie” fără Regele Mihai printre noi. Cea mai importantă victimă a acestei calamități istorice nu mai este, dar moștenirea sa cuprinde în mod direct și inevitabil denunțarea și reabilitarea traumelor și consecințelor generate de actul de la 30 decembrie 1947. Moștenirea lui Mihai I nu poate fi înțeleasă, acceptată și asumată până când 30 decembrie 1947 nu va deveni ceea ce 23 august 1939 reprezintă astăzi pentru Polonia și statele Baltice, un simbol dramatic al curmării suveranității, legitimității și legalității, a existenței înseși a statalității, a instituțiilor, a statului de drept, a ordinii constituționale. O prăbușire totală a statului și a Națiunii.

 

Despre abdicare și urmările sale nu s-a spus cu siguranță totul, iar subiectul nu este nici pe departe epuizat. A sosit momentul unui bilanț, a unor discuții deschise, profesioniste, temeinice, lucide și calme despre împrejurările, desfășurarea și consecințele abdicării Regelui Mihai, la finalul lui 1947. Textul de față este și un preambul, care anunță apariția unui nou volum de studii științifice, privind evenimentul de la 30 decembrie 1947, incluzând aici preliminariile, desfășurarea, consecințele, reacțiile internaționale, interpretările sale. Editura Polirom publică un volum colectiv coordonat de subsemnatul, împreună cu Andrei Muraru, intitulat „Regele, comuniștii și Coroana. Adevărata istorie a abdicării lui Mihai I” (foto copertă). Printre semnatari studiilor, se numără istorici și politologi consacrați precum Dennis Deletant, Ioan Stanomir, Diana Mandache, Tatiana Pokivaylova, Virgil Țârău, Lucian Leuștean ș.a.).

 

Desfășurare și dezavuare

Atent pregătit, minuțios coordonat și abil desfășurat din punct de vedere organizațional, militar și comunicațional, evenimentul de la 30 decembrie 1947 are caracteristicile generale ale unei lovituri de stat. Instaurarea noului regim, prin schimbarea formei de organizare și de funcționare a statului, nu a avut însă parte de ratificarea de către națiune a noii orânduiri, așa cum s-a întâmplat celelalte cazuri est-europene, ceea ce a întărit versiunea abdicării forțate a Suveranului. Fără îndoială, contestarea ulterioară a legitimității noului regim își are originea în evenimentul de la 30 decembrie, controversele în jurul proclamării republicii, desfășurată în câteva ore, fără adunare constituantă, fiind de notorietate.

Circumstanțele actului de la 30 decembrie sunt astăzi cunoscute. Deși insuficiente și de multe ori parțiale, recuperările memoriale și contribuțiile istoricilor au conturat desfășurarea ostilităților.

Foreign Office este primul serviciu secret care este informat imediat, printr-o telegramă cifrată, iar succesiunea momentelor – care începe convorbirea telefonică (8:30 PM luni, 29 decembrie 1947) dintre Groza și Rege,  și ulterior cu „invitarea” la București, pentru marți, 30 decembrie 1947 – este cea știută.

Merită, de asemenea, prezentată integral prima dezavuare oficială a actului de la 30 decembrie 1947, printr-o declarație realizată în cadrul unei conferințe de presă susținute la Londra, la 4 martie 1948:

(…) În dimineața zilei de 30 decembrie 1947, Dl. Petru-Groza și Gheorghiu-Dej, membri ai Cabinetului Român, mi-au prezentat textul actului de abdicare, îndemnându-mă să-l semnez imediat. Amândoi s-au prezentat la Palatul Regal, după ce acesta a fost încercuit de detașamente armate, informându-mă că mă vor socoti răspunzător pentru vărsarea de sânge ce va urma ca o consecință a instrucțiunilor ce le emiseseră deja în caz că mu voi semna în cadrul limitei de timp impusă. Acest act mi-a fost impus cu forța de un Guvern instalat și menținut la putere de o țară străină, un Guvern total nereprezentativ pentru voința poporului român. Acest Guvern a violat angajamentele internaționale care îl obligau să respecte libertățile politice ale poporului român, a falsificat alegerile și i-a anihilat pe liderii politici democrați, care se bucurau de încrederea Țării. Îndepărtarea monarhiei constituie un nou Act de violență în politica de subjugare a României. În aceste condiții, nu mă consider obligat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus. Cu neclintită credință în viitorul nostru, animat de același devotament și dorință de a munci, voi continua să servesc poporul român, de care destinul meu este legat inexorabil”

 

1947, ca reper al sfârșitului „sfârșitului istoriei”

De ce actul de la 30 decembrie 1947 rămâne în continuare momentul cheie al prăbușirii statalității românești? Nu doar un sistem și un regim politic dispăreau în 1947, dar, cum avea să remarce istoricul Keith Hitchins, se încheia tragic o lume, modernizarea României era definitiv compromisă, odată cu ea prăbușindu-se și proiectul european al națiunii. Pentru că monarhia constituțională, așa cum au remarcat și alți istorici, a fost, vreme de 80 de ani, cel mai durabil și mai complex proiect pe care România l-a pus în operă în toată istoria sa, atât prin iscusința și viziunea elitelor sale politice, cât și cu concursul puterilor europene. Aceasta era rodul viziunii unor generații întregi care proiectaseră Națiunea în lumina unor repere continentale, unde, alături de Coroană și Dinastie, acestea deveneau parte a unui amplu ideal modern și modernizator al statalității, în același timp.

Dacă 10 mai 1866 a rămas data istorică de debut pentru acest proiect, 30 decembrie 1947 era încheierea dramatică a acestui capitol. Monarhia constituțională a fost decisă de elitele românești la care au contribuit și marile puteri europene, iar 30 decembrie 1947 s-a produs la dictatul unei puteri străine, prin forța armată, amenințarea și șantajul crimei de către cei mai importanți oameni din executivul pro-sovietic de la București. Actul marchează cedarea totală a prerogativelor constituționale, executive și legislative Uniunii Sovietice. La scara istoriei românești, actul de la 30 decembrie 1947, cu toate consecințele sale politice, legale, istorice, sociale, economice, rămâne cea mai brutală și mai îndelungată perioadă de non-istorie din tot trecutul nostru. Nu există în istoria românească modernă un act atât de distructiv cu consecințe atât de dramatice, unele ireversibile, precum a fost 30 decembrie 1947, iar implicarea forțelor locale dă acestui eveniment dimensiunea unei prăbușiri naționale, nepedepsită până astăzi.

 

Problema legitimității republicii

Dociologul american Seymour Martin Lipset definea legitimitatea ca acea capacitate a unui sistem politic de a determina şi menţine convingerea că ordinea politică şi instituțiile existente sunt cele mai adecvate pentru o societate. După 30 decembrie 1947 legitimitatea următoarelor republici (plecând de la modelul francez, unde fiecare nouă Constituție desemnează o nouă republică) nu s-au construit plecând de la tradițiile politice și constituționale, iar lipsa plebiscitarii formei de guvernământ în niciunul din cele două momente ale instalării și prăbușirii comunismului devine o circumstanță agravantă. Când libertățile au făcut posibil acest lucru, contestarea noului regim și a instituțiilor sale a reprezentat un proces aproape continuu în ultimii 27 de ani. De asemenea, Mihai I a dezavuat în permanență actul de la 30 decembrie 1947, în toată perioada exilului, cât și după 1997, punând mereu în discuție problema legitimității noului regim. Spre exemplu, într-un discurs susținut la Paris, în mai 1991, Suveranul relua circumstanțele abdicării forțate și adăuga: „Acceptând acest act ca un fapt împlinit, se conferă legitimitate întregii perioade comuniste şi fiecăruia din acțiunile sale. Comunismul n-are nici o legitimitate în România şi, drept consecință, abdicarea forțată din 1947 este nulă şi neavenită”.

Juristul Eleodor Focşeneanu se opreşte la două probleme fundamentale care pun în discuţie temeinicia şi, mai ales, legalitatea/legitimitatea formei de guvernământ republicane după 1947: o primă chestiune vizează modul în care s-a realizat actul abdicării, iar cea de-a doua priveşte instituirea republicii populare. Disputa din jurul nulităţii actului de abdicare este generată, pe de o parte, de acţiunile subiecţilor implicaţi, iar pe de altă parte de calitatea sa juridică;  Regele Mihai a dezavuat legalitatea, temeinicia, inclusiv redactarea textului abdicării (Universitarul Marina-Cristiana Rotaru va avea are în volumul de la Polirom un amplu studiu despre textul abdicării) în repetate rânduri, iar autoritățile comuniste de la București, după un timp, au început să vorbească despre „abolirea monarhiei”, dezvăluind, într-un mod limpede, determinarea prin forţă a acestui eveniment. Juristul bucureștean argumentează că şi alte abdicări a unor monarhi – spre exemplu Regele Ludovic Filip al Franţei (1848) – s-au petrecut sub sceptrul forţei, însă ele au fost dictate de nemulțumirea populară, şi nu de un grup ostil poporului.

Alexandru Paleologu a susținut în 1995 o conferință publică la Teatrul Național din București, unde participa și Principesa Margareta (Regelui Mihai îi era, în continuare, interzis de către puterea de la București să pătrundă în țară). Cu talentul său cunoscut, Paleologu a explicat atunci, prin analogie cu dreptul privat, consecințele actului de la 30 decembrie 1947 în sfera dreptului public și consecințele sale asupra ordinii politice. Mai exact, Paleologu așeza chestiunea legitimității republicii, întocmai precum dreptul de habitație și de proprietate a unei persoane într-un imobil. Și compara acțiunea de legitimare a unui regim politic în timp, precum posesia unei proprietăți de către un ne-proprietar. El spunea că, de-a lungul istoriei, loviturile de stat care instalaseră noi regimuri politice fuseseră deseori legitimate în timp. Așadar, uzufructul din sfera dreptului privat devenea sinonim cu legitimarea unei forme de stat. Dar Paleologu invoca atunci o condiție obligatorie, și în cazul proprietății, ca și în cazul formei de stat: lipsa contestării și a revendicării. Fără aceste condiționalități, atât în sfera dreptului privat, cât și în sfera dreptului public, proprietatea nu se susține, în vreme ce legitimitatea unei noi forme de stat se năruie.

 

Etapele premergătoare abolirii monarhiei de către comuniști

La finalul anului 1947, România era căzută aproape complet sub influența sovietică, iar singura instituție din eșafodajul statului român modern care mai rezista era monarhia constituțională. Crize politice prelungite din perioada 1944-1948 au condus la transformarea nu doar a arhitecturii statului, dar și a raporturilor socio-politice din societate, astfel încât procesul de comunizare era aproape desăvârșit. Metamorfoza regimului politic a presupus importante schimbări regresive (teritoriu, populație, relații sociale, realități economice, prefaceri instituționale, modificarea raporturilor în relațiile internaționale etc.) care au reprezentat, după unii autori, nimic altceva decât o ”lentă lovitură de stat”. De asemenea, trebuie amintit că instabilitatea constituțională din perioada 1938-1948 a contribuit la edificarea unei noi organizări instituționale, culminând cu schimbarea formei de guvernământ. În definitiv, de la îndepărtarea mareșalului Ion Antonescu și până la momentul abdicării Regelui Mihai, crizele constituționale (dintre care amintim doar câteva evenimente importante: impunerea guvernului condus de Petru Groza – februarie-martie 1945; conflictul dintre Suveran și Executiv cunoscut drept ”greva regală” – august-ianuarie 1946; falsificarea alegerilor parlamentare și învestirea noului Parlament – noiembrie-decembrie 1946; anihilarea opoziției politice – 1945-1947 ș.a.) au pregătit edificarea republicii. Totodată, în 1947, ultimul an al monarhiei românești, orice formă de opoziție politică este desființată prin eliminarea partidelor istorice la viața parlamentară. O prigoană de proporții este declanșată împotriva adversarilor politici. Arestarea liderilor țărăniști în iulie 1947 și noile valuri de încarcerări și procese grăbesc apropiata alungare a Regelui Mihai și instaurarea unei noi forme de stat.

 

Ultima monarhie din Europa de Est și premeditarea loviturii de stat

Din acest tablou evenimențial nu putem evita contextul mezoregional. Sub influența Uniunii Sovietice (URSS) și sub ocupația militară a Armatei Roșii, regimurile monarhice din spatele Cortinei de Fier au fost abolite în scurt timp (noiembrie 1945 – Iugoslavia, ianuarie 1946 – Albania, februarie 1946 – Ungaria, septembrie 1946 – Bulgaria), astfel încât, începând cu septembrie 1946, România era înconjurată doar de republici, fiind singura monarhie din spațiul balcanic rămasă în picioare.

Dar, în același timp, așa cum remarcă istoricii, continuând să reziste în România, monarhia nu mai era o „problemă românească”, ci devenea o problemă a întregului bloc de state comuniste. La finalul lui 1947 avusese loc în Polonia o întrunire a Cominform-ului, o întâlnire a Internaționalei a IV-a. Acolo, România era singurul state unde monarhia nu fusese abolită. Gheorghe Gheorghiu-Dej își justifică „rămânerea în urmă” prin ponderea redusă a partidului comunist, dar își ia angajamentul să „procedeze la elaborarea unei noi constituții”, și să intensifice procesul de construire a democrației populare”.

Un document revelator privind teza premeditării este cel din 29 decembrie 1947, intitulat „Plan de măsuri adoptat de Comitetul Central al Partidului Comunist Român privind înlăturarea monarhiei şi proclamarea Republicii” (Arhivele Naționale Istorice Centrale, Arhiva C.C. al PCR, fond 103, dosar 488/1947), ce conține măsuri concrete adoptate de Ministerul de Interne și Ministerul Apărării pentru pregătirea minuțioasă a loviturii de stat prin măsuri de securitate și măsuri politice. Acestea s-au regăsit în relatările privind schimbarea gărzilor de la Palat, întreruperea legăturilor telefonice etc.

Alte elemente care demonstrează premeditarea sunt cuprinse în volume de documente ce identifică măsuri tehnice sau logistice. Spre exemplu, la mijlocul lui decembrie 1947, sunt ranforsate unități întregi pentru pregătirea actului, iar Emil Bodnăraș este instalat ministru al Apărării după întoarcerea de la Moscova și întâlnirea cu I.V Stalin, întrevedere avută tocmai în vederea pregătirilor loviturii de stat. Inclusiv instalarea lui Bodnăraș este ilegală, acesta nu are decretul contrasemnat și nu depune jurământul în fața Suveranului. Cu trei zile înaintea loviturii de stat, nu mai puțin de nouă generali și trei secretari de stat sunt înlocuiți, iar alte modificări ale unor oficiali de rang înalt sunt, de asemenea, întreprinse.

Cazul particular al Regelui Mihai între ceilalți monarhi balcanici, popularitatea și susținerea de care se bucura și mai ales rolul său în răsturnarea guvernării antonesciene i-au făcut pe sovietici să temporizeze momentul schimbării formei de guvernământ. Cu toate acestea,prin intervenția brutală a reprezentanților URSS în perioada 1944-1947, Regele fusese deposedat de atributele sale, așa cum erau garantate de legea fundamentală, parțial repusă în drepturi în 1944, în ciuda opoziției Suveranului.

Ulterior, odată cu abdicarea lui Mihai I, integrarea României în modelul politic și economic sovietic a avut cale liberă, iar încălcarea suveranității țării avea să fie o constantă a regimului nou instalat.

 

30 decembrie 1947, o confruntare a memoriilor

Între versiunea pusă în circulație de regimul totalitar (abdicarea – un act liber consimțit de către Rege) și cea a Suveranului (abdicarea – un act nul, impus cu forța, sub amenințare și șantaj), au existat însă și unele interpretări nuanțate (o lovitură de stat premonitorie, prefațată însă de un acord amiabil între Rege și liderii comuniști). La înțelegerea redusă și distorsionată a momentului istoric a contribuit decisiv regimul comunist, ale cărui instituții de propagandă și cenzură nu au admis nicio abatere de la linia oficială privind interpretarea evenimentelor care au condus la schimbarea formei de guvernământ la finalul anului 1947. Abdicarea a fost circumscrisă unei retorici limitative inclusiv la nivel semantic (abolirea monarhiei, Regele a fost silit să abdice în fața prefacerilor istorice etc.). Prezentată ca o patronare a abuzurilor și fărădelegilor împotriva țărănimii și a clasei muncitoare, monarhia fusese alungată de partid în numele poporului, conform tezelor puse în circulație de regim. Vreme de aproape jumătate de veac, minimalizarea rolului monarhiei în istoria modernă devine astfel o cheie prin care poate fi citită abdicarea.

 

Începutul exilului

Regele Mihai a fost obligat să ia calea exilului, care devine astfel, pentru jumătate de veac, spațiul de exprimare al fostului șef de stat. Mihai I devine curând cel mai important reprezentant al Exilului românesc, rămâne în contact cu toate grupările democratice reprezentate aici. Rolul său este mai degrabă de lider onorific al emigrației politice sau, cum spunea Nicolae Balotă, „simbolul al suveranității unui stat liber și independent” în afara frontierelor fizice ale României. În țară, regimul comunist pune la cale o amplă operațiune de desființare a tuturor legăturilor și simbolurilor regalității. Bunurile membrilor Familiei Regale sunt confiscate, toate însemnele dinastice sunt eliminate, orice referire la instituția monarhică creată cu aproape un secol în urmă este dislocată. Membrilor Familiei Regale li se retrage, prin decizie a Consiliului de Miniștri, inclusiv cetățenia română (”naționalitatea”).

 

Ce a recuperat România și ce nu din „30 decembrie 1947” în plan public astăzi

După căderea comunismului, tema abdicării a fost redescoperită. Dincolo de abordările profesioniste, care au încercat să reconstituie evenimentul plecând de la mărturiile actorilor și beneficiind ulterior și de deschiderea arhivelor, și-au făcut însă loc și instrumentalizări ale evenimentului. Odată cu schimbarea de regim din 1989, a fost reluată discuția legitimității republicii instalate în 1947, iar abdicarea a devenit subiectul unor dispute politice în contextul în care noua putere de la București a interzis Regelui revenirea în țară și a subliniat că ordinea politică și instituția republicii nu pot fi puse în discuție. În acest context, partizanii Coroanei sau membrii și/sau simpatizanții partidelor istorice au acuzat lipsa de legitimitate a republicii și au invocat opțiunea monarhică în disputa cu puterea politică instalată imediat după 1989.

Emil Hurezeanu a vorbit acum câțiva ani despre însemnătatea acestui moment şi a apreciat că ziua de 30 decembrie este o „aniversare obligatorie, în libertate a unui atentat tragic împotriva României” şi care s-ar cuveni marcat, în fiecare an, ca un soi de „exorcizare”, într-o acțiune de „demascare” a instalării unei republici ilegitime. Totodată, Hurezeanu spunea că Mihai I ar merita omagiat în această zi cu onoruri militare de stat, ca erou român al rezistenței anticomuniste.

Actul de la 30 decembrie 1947 nu a fost recuperat/dezavuat nici politic și nici istoric sau simbolic. Nu a existat până astăzi nicio ședință solemnă a Parlamentului României care să condamne în mod individual acest act. În decembrie 2006, prin condamnarea simbolică a regimului comunist, actului de la 30 decembrie 1947 nu i s-a acordat adevărata dimensiune.

30 decembrie 1947 nu trebuie privit sub nicio formă ca o dispută memorială între Coroană și comuniști. Resorturile și sensurile actului sunt profunde și ele au schimbat arhitectura politică și socială a României pentru multe decenii, iar efectele și consecințele sunt prezente și astăzi.

În privința semnificațiilor sale, instituțiile românești mai au mulți pași de făcut. În privința educației școlare, actul de la 30 decembrie 1947 apare drept un simplu (banal) eveniment istoric, fără ca acesta să beneficieze de spații largi, analize sau interpretări multiple. Este nevoie de lucrări numeroase în continuare, dezbateri, seminarii, conferințe și programe audiovizuale care să explice și să popularizeze, într-o manieră comprehensibilă, preliminariile, desfășurările și consecințele lui 30 decembrie 1947.

În plan public, 30 decembrie 1947 nu este marcat cu nicio inițiativă legislativă de zi comemorativă, așa cum este astăzi în Europa 23 august (1939). În 2008, Parlamentul European a declarat ca această zi să fie amintită drept Ziua europeană a comemorării victimelor stalinismului şi ale nazismului. Ziua europeană a comemorării victimelor stalinismului şi ale nazismului a fost marcată oficial, pentru prima dată, în 2011, la Varşovia, în Polonia. Cu acest prilej, a fost adoptată şi Declarația de la Varșovia, prin care statele s-au angajat să amintească mereu despre consecințele devastatoare ale regimurilor totalitare. În 2012 şi 2013, ziua de 23 august a fost comemorată în Ungaria şi, respectiv, în Lituania.

Totodată, numeroase simboluri memoriale (bulevarde, piațete, locuri publice) au denumirea de „Republica” sau „Republicii”, ele datând din anii 50. Acestea reprezintă nu doar o nedreptate istorică, ci o moștenire rușinoasă pentru comunitățile locale sau chiar un act cu puternice valențe anti-europene în definitiv.

×

Căutare