Cand apare ceva nou intr-un domeniu principala problema e ca nu stii cum sa incadrezi acel ceva. Nevoia de a clasifica, de a conceptualiza, de a incadra este inerenta spiritului cartezian, deductiv. Asadar, sablonizarea nu este ceva negativ in sine, este doar o reactie a instinctului de aparare in fata noului, pe care-l percepe ca pe un agresor. Negativa este insa perseverenta, intepenirea in sablon, dupa ce ai constatat ca noutatea cu pricina nu este distructiva, ostila, ci dimpotriva.

Am cunoscut recent un artist care este maior de politie. Prima reactie de autoaparare: ce poate fi mai incompatibil cu arta decat un politist? Curiozitatea a fost totusi mai puternica decat prejudecata si am mers mai departe. Iata ce am aflat…

Tanarul (caci este destul de tanar domnul maior, are 35 de ani) se numeste Aurelian Badulescu si lucreaza la laboratorul de reconstructie faciala din cadrul Institutului National de Criminalistica. Face, in principal, portrete-robot dupa descrieri. Dar, spre deosebire de oricine altcineva din Romania (si am banuiala ca si din lume), maiorul Badulescu le face in lut. Mai face si reconstructii faciale dupa cranii, precum si reconstructii faciale de persoane adulte, pornind de la fotografii din copilarie (asta se numeste, in limbaj criminalistic, imbatranirea faciala a copiilor disparuti).

Performantele maiorului-artist sunt mai mult decat spectaculoase, dar – ar putea obiecta cineva – nu neaparat la capitolul arta. Prezumtia ar fi valabila daca lucrurile s-ar limita la simpla reconstructie faciala din cadrul Institutului National de Criminalistica. Din fericire, nu este asa. Pasiunea lui Badulescu pentru portretistica in lut l-a ridicat la un standard de maiestrie atat de inalt, incat a ajuns aproape de la sine pe teritoriul artei.

„Tehnic, pot sa fac orice se poate modela, dar nu o fac cu bucurie decat atunci cand modelez chipul uman. Nu-mi place, de exemplu, sa fac basoreliefuri cu case ori peisaje, dar pot sa redau bucuria sau tristetea unui chip care priveste aceste case ori peisaje. Pot sa redau starile sau trairile oamenilor cand privesc sau asculta ceva, prin felul in care se reflecta toate acestea pe chipul lor. Pot sa redau toate lucrurile ce ne inconjoara, dar numai astfel reflectate…”.

Aurelian Badulescu este, cu alte cuvinte, portretist. Portretist in lut. Talentul lui s-a dezvoltat salbatic, necontrolat, modeland lutul ca simplu divertisment, pana pe la 28 de ani, cand isi uimea prietenii si cunostintele cu performantele sale ludice. Pentru ca asta facea – se juca. Nimeni nu s-a gandit ca ceea ce facea el se numeste arta sau ca ar fi in anticamera artei. Si nici Badulescu nu s-a prea luat in serioas. Lucra la Politia economica din Rm.-Valcea cand, in 2005, l-a cunoscut pe pictorul Sergiu Plop care, dandu-si seama de potentialul tanarului ofiter de politie, l-a dus la jurnalistul, caricaturistul si ceramistul Nicolae „Cucu” Ureche.

„Cucu” este cel care l-a determinat sa se ia in serios. Asa a inceput Badulescu sa expuna in Bucuresti, prin intermediul Cercului Cultural al MAI. In 2011 a fost remarcat, la o expozitie de la Muzeul National de Istorie, de Liviu Popa, seful Inspectoratului General al Politiei Romane de atunci, si de chestorul Gabriel Taru, directorul Institutului National de Criminalistica. La cateva saptamani, Aurelian Badulescu a primit un telefon de la Gabriel Taru, care i-a propus sa lucreze in subordinea sa, in cadrul laboratorului de reconstructie faciala.

Badulescu a acceptat. Si-a lasat familia la Rm.-Valcea si s-a mutat cu serviciul la Bucuresti. Cu incurajarea si sprijinul lui Gabriel Taru, a inceput sa penetreze spatiul public, facand mai multe expozitii. Cea mai spectaculoasa pare a fi cea care urmeaza: pe 28 martie, la Teatrul de Comedie (o expozitie de caricatura, reprezentandu-i pe cei mai mari actori romani de comedie). Si e spectaculoasa, pentru ca e prima expozitie de caricatura in lut organizata vreodata de cineva in Romania. Usurinta si rapiditatea uluitoare cu care Aurelian Badulescu realizeaza portretele si caricaturile-portret in lut il fac comparabil cu Stefan Popa Popa’s. Evident, cu diferentele impuse de gen, maniera si materialul de lucru. Daca Popa’s schiteaza o caricatura in aproximativ 2 minute, Badulescu modeleaza o schita de portret in 5-10 minute. Mai mult, poate face chipuri umane si cu ochii legati, bazandu-se numai pe simtul tactil.

Aurelian Badulescu este un unicat. Atat pe criterii de tip Guinness Book (rapiditatea cu care face portrete, originalitatea materialului in care realizeaza portretele-robot si, mai nou, caricaturile), cat si pe criterii de expresivitate artistica. Dar mai este ceva care-i accentueaza personalitatea: iubeste lutul cu o pasiune aproape patologica. In sensul ca iubeste DOAR lutul. Nu marmura, nu lemnul, nu piatra, nu bronzul…

Lutul si-atat! Asa cum ceea ce modeleaza cu bucurie este DOAR chipul uman. Asadar, algoritmul creatiei lui Aurelian Badulescu este cat se poate de simplu: lutul si chipul. Dar, oricat ar fi de simplu, acesta reprezinta, de fapt, sistemul binar al celei de-a sasea zile a Creatiei, cand Dumnezeu l-a facut pe om din materia primordiala, lutul, dandu-i propriul lui chip.

P.S. Expozitia de caricatura in lut a lui Aurelian Badulescu de la Teatrul de Comedie are si o parte de happening: artistul va modela in direct (live!) portrete sau caricaturi-portret ale invitatilor, pe care acestia le pot pastra. Contra cost.