Nu putem vorbi despre astrologie fara a vorbi despre istoria ei, a carei vechime se confunda cu insasi istoria umanitatii. A intelege istoria inseamna a ne putea detasa de momentul prezent și a ne putea privi pe noi insine in context, capabili de a vedea “the big picture”.

Dacă privim in urma si incercam sa intelegem cum sa dezvoltat cunoasterea umana si, in speta, cum au avansat cunostintele oamenilor despre lumea instelata ce se intindea deasupra lor, nu putem sa ne retinem un sentiment de uimire. Lucruri ce astazi ne par firesti si de la sine intelese, au nevoie de milenii de observatii si deductii ale inaintasilor nostri.

Astazi abia putem sa ne retinem un zambet gandindu-ne ca, de pilda, la inceputul oamenilor credeau ca apusul Soarelui dincolo de mare inseamna literalmente scufundarea acestuia in adancuri si ca cei cu auzul fin ar putea chiar sa perceapa sfaraitul globului solar atins de ape. De asemenea este lesne sa ne imaginam cum a putut intelege omul ideea ciclicitatii, vazand ca acelasi astru care “murea” la lasarea intunericului, aparea adoua zi inapoi pe cer, la fel de viu si de stralucitor ca oricand.

Gandirea simbolica a omului era cea preponderenta, pe cand mentalul omului modern este structurat pe logica (logica aristoteliana), lucru ce ne face sa ne simtim superiori inaintasilor nostri. Si totusi nu putem sa nu ramanem uimiti, de exemplu, in fata cunostintelor avansate in materie de astronomie ale sumerienilor (Sumerul este considerat “patria astrologiei”).

Sumerienii cunosteau, de pilda, planetele din sistemul solar, stiau despre inelele lui Saturn si, lucru si mai uimitor, asociau aceasta planeta cu hexagonul (amulete simbolice ale lui Saturn aveau, de pilda, forma hexagonala) – la polul nordic al planetei a fost descoperita abia in urma cu 3 ani o forma hexagonala uriasa ce se poate distinge in colorit fata de restul planetei.

Astrologia sa nascut la sumerieni. Locuitori ai Mesopotamiei (zona aproximativa a Irakului de astazi) au lasat posteritatii nu numai incredibil cunostinte de astrologie, ci si prima forma cunoscuta de scris – scrierea cuneiforma.

Nu putem desparti astrologia de istorie, precum nu putem desparti niciuna din acestea de omul insusi: pentru a intelege astrologia, ne-ar putea ajuta intelegerea temeinica a istoriei (cum s-au raspandit cunostintele umane – inclusiv astrologia -, cum s-au dezvoltat si transformat, etc.) Intalnirea unor civilizatii a dus intotdeauna la influenta reciproce, la impartasirea de cunostinte si la nasterea altora noi.

Revenind la cronologie si la leaganul astrologiei, Mesopotamia, aflam ca primele dovezi ale unei civilizatii urbane in zona dateaza din 4000 i.Ch. Un mileniu mai tarziu, Egiptul face parte din acelasi imperiu precum si Sumerul; cele doua vor fi de mai multe ori sub aceeasi stapanire de-a lungul mileniilor, fapt ce a dus la raspandirea fireasca atat a schimburilor comerciale, cat si a celor intelectuale intre cele doua zone unde se vor pune cele mai vechi baze ale astrologiei. În 331 i.Ch. Alexandru cel Mare cucereste Mesopotamia, dupa ce in anul anterior el cucerise deja Egiptul.

Stim, probabil, deja ca piramidele au fost construite in asa fel incat sa corespunda unei anumite orientari astronomice; cunostintele astronomice / astrologice ale egiptenilor (spuneam in articolul anterior ca cele doua stiinte au functionat precum o singura timp de mii de ani, ele fiind despartite mult mai tarziu) sunt astazi la fel de uimitoare precum cele ale sumerienilor, lucru lesne de inteles daca stim ca cele doua civilizatii au fost unite, candva, politic si cultural, egiptenii preluand de la sumerii stiinta cunoasterii astrelor. Egiptenii cunosteau deja scris inca din primele secole ale mileniului al treilea i.Ch. (scrierea hieroglifica), iar la inceputul secolului al doilea i.Ch. deja aveau primul calendar solar.

In constiinta europeana, viziunea asupra universului a fost, pana in secolul XVII, una geocentrica (Pamantul aflat in mijlocul sistemului solar, planetele invartindu-se in jurul sau); vom fi uimiti sa aflam ca sumerienii infatisau in mod corect sistemul solar inca de acum 4 500 de ani (Soarele in mijloc, planetele orbitand in jurul sau), incluzand chiar si planetele descoperite abia in ultimele secole (sau, mai corect spus, redescoperite) , cum ar fi Uranus, descoperit la sfarsitul secolului XVIII, Neptun – la jumatatea secolului XIX si Pluto – 1930. Pe o tablita de lut datand aproximativ din 2500 i.Ch., Soarele este infatisat in centru, iar planetele in jurul sau exact in ordinea corecta si avand dimensiuni corecte.

Ceea ce uimeste este includerea a douasprezece planete in sistemul solar; in acest moment avem cunostinta despre zece dintre ele: Mercur, Venus, Pamant, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto (“retrogradata” in data de 24 august 2006, in urma unei rezolutii a Uniunii Astronomice Internationale, la statutul de planeta-pitica, pe motiv ca nu a “curatat” spatiul cosmic din vecinatatea orbitei sale) si recent descoperita planeta pitica Eris. Se vorbeste foarte mult despre a douasprezecea planeta a sumerienilor, Nibiru, cu o orbita mult mai lunga: are nevoie de 3600 de ani pentru o rotatie completa in jurul Soarelui. Daca nu gandim ca Pluto, cu o orbita de 249 de ani, a fost descoperit abia in urma cu 80 de ani, vehementa oamenilor de stiinta in a nega posibilitatea existent a inca unei planete in sistemul solar este cel putin interesanta. De altfel, internetul a inceput sa fie impanzit de imagini ale astronomilor si fotografii amatori infatisand un corp ceresc nou, apropiindu-se de Pamant dinspre Polul Sud, si despre care se vorbeste ca ar putea fi Nibiru al sumerienilor. NASA continua sa ridice din umeri.

Avem in continuare sentimentul ca tehnologia ne aduce intreg universul la picioare si ca acesta nu mai poate avea secrete pentru noi, si totusi descoperim ca antichitatea cunostea mai multe despre lumea inconjuratoare fara a avea suportul nostru tehnologic.