Despre cum trece prin teatru, viata, si lume, regizoarea, cine-i lipeste afisele prin metrou, pe stalpi, si prin alte locuri din Bucuresti, despre pariul castigat cu managementul teatral, am aflat intr-un interviu realizat de Monica Andrei pentru Stiri de Bine.
Chris Simion este de 11 ani directorul artistic al Companiei de Teatru D’Aya, iar spectacolele ei au putut fi vizionate in spatiul de la etajul patru al TNB, respectiv, “Laptaria lui Enache”, pana nu demult, pentru ca s-a mutat intr-un club de pe str. Lipscani, “La Muse”. Recent a publicat a opta carte: “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, iar tirajul s-a epuizat din librarii in mai putin de-o luna de zile. Lansarea oficiala a romanului s-a intamplat, cand in librarii intra tirajul al doilea, tot in acest timp a avut loc si premiera spectacolul cu acelasi titlu. Un fenomen de management si marketing teatral!
De unde iti platesti actorii, scenografii, coregrafii?
Din incasarile de bilete platesc onorariile. Cand sunt sponsori, din sponsorizari. Din 1999 de cand am infiintat trupa si teatrul de proiecte asa am trait. Doar e un teatru independent pe bune, nu doar cu numele, nu?
Ce actori joaca in trupa ta?
Pentru spectacolele mele, pe langa actori cu experienta, iau tineri in care cred si care au ce sa spuna. Actori consacrati: Cristi Iacob, Maia Morgenstern, Ilinca Goia, Oana Pellea, Manuela Harabor, Marius Manole. Joaca actori tineri: Gabriel Fatu, Tudor Aaron Istodor, Andreas Petrescu, Gabriela Iacob, Corina Moise, Cristina Casian, Antoaneta Cojocaru. In ultimii ani am lucrat cu peste 50 de oameni. Am cautat mereu sa-mi promovez colegii si sa trasform intalnirea noastra profesionala intr-un laborator permanent.
Un spectacol inseamna un proiect si un buget. De unde iei banii? Aplici pe undeva?
Cand proiectul are nevoie de sustinere aplicam. Am aplicat la Ministerul Culturii, ARCUB, iar cand am cerut am primit bani. Pentru proiectele pe care le-am facut, am dat mereu feed-back institutiei care ne-a sustinut. Si asta ca sa constate ca nu au aruncat banii in vant si ca am realizat ceea ce ne-am propus. Cand esti independent respectul fata de parteneri e vital.
Cine-ti lipeste afise in metrou si peste tot in Bucuresti?
Mi-am educat echipa pe reteta Avignon, adica fiecare face de toate. La noi e rusine sa muncesti. In afara un artist independent, oricat de mare si cunoscut este, lucreaza la promovarea lui, la productia spectacolului, se implica in vanzarea proiectului. Echipa noastra e facuta din studenti actori sau actori tineri care vor sa stea pe langa noi, sa invete ceva, dar sunt si platiti pentru munca prestata.Toti promovam, punem afise, impartim pliante, postam pe facebook, spunem din gura in gura. Avem parteneriate media cu: 24 Fun si Radio Guerrilla. Teatrul “Undercloud” este si copilul lui Calin Husar, cel fara de care n-ar fi existat “Laptaria Enache” sau Radio “Guerrilla”. Multi spectatori au aflat de noi de la prietenii lor. Pe reteta vazut, placut, impartasit. Au venit la spectacol, le-a placut, au spus si altora.
Tinta ta a devenit categorie de public, dupa 11 ani de activitate. Cum iti definesti publicul?
La “Laptaria lui Enache” n-am stiut ca avem un public. Am crezut ca vin oamenii pentru e “Laptaria” cunoscuta. Intr-o zi am fost anuntati ca se inchide “Laptaria” din cauza lucrarilor de consolidare a cladirii. Am simtit un mare gol. Aveam sentimentul ca ma da cineva afara din casa, din locul unde totul functiona perfect. Cei de la “La Muse” ne-au invitat sa ne mutam. Spatiile sunt diferite. La “Laptarie” era un spatiu underground, fara scena, cu bancute, perne pe jos si cateva scaune de bar, iar “La Muse”, un spatiu “glamour” cu scena, scaune cu spatar, adica mai mult confort. Ne-am mutat la “La Muse” cu toate spectacolele si spre bucuria noastra am jucat cu sala plina din prima seara. Deci nu spatiul unde jucam era cel mai important. Oamenii vin dupa piesa de teatru. Ne-am format un public al nostru, care ne urmeaza, indiferent unde jucam. Vin studenti, cupluri de tineri, adolescenti, intelectuali, corporatisti, oameni de afaceri, politicieni, artisti, pensionari. Plaja este larga si incapatoare.
Ce si-ar dori publicul de la tine?
Calitate. Onestitate. Am facut spectacole sincere. Am o superstitie a mea, si anume, cu scena nu te joci ca se razbuna, si daca te minti iti furi caciula singur. Nu te poti minti in teatrul independent. Nu-ti permiti sa ai rateuri pentru ca traiesti in raport direct cu spectatorii tai. Daca minti spectatorii faci spectacole la jumatate de masura si nu te iarta, ii pierzi. Ei vin o data, de doua ori, apoi renunta daca e prost. Am oferit calitate, spectacole vii cu problematica actuala, teme care intereseaza pe omul contemporan.
Am prieteni care-mi recomanda spectacolele tale, si eu zambesc…
Cea mai tare publicitate s-a intamplat din partea spectatorilor, anuntul din gura in gura. Omul vine, ii place, si mai vrea.
Primul tiraj la “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, s-a epuizat intr-o luna, cand ai facut lansarea cartii in avanpremiera spectacolului cu piesa “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, scrisa si regizata de tine, care nu are legatura cu monografia.Te-ai gandit la o strategie de marketing?
99% dintre persoane au vazut miscarea ca pe o stratregie de marketing. Nu, nu am gandit asa. A devenit o strategie. Initial am terminat cartea, am dat-o la tipar. Simteam ca nu este terminata. Desi nu mai aveam ce sa scriu lipsea acel ceva nespus. Am scris piesa cu acelasi titlu, care a devenit spectacol, si nu va fi publicata. Un monolog al meu. Daca as fi trait pe vremea lui Socrate, as fi facut oratorie.
Te-ai fi plimbat si cu Platon la brat…
Dar, asa, am preferat sa-i am la brat pe Cristi Iacob, Ilinca Goia, Gabriela Iacob, Vitalie Bichir sa-mi duca dialogul ascuns mai departe.
Intre “In fiecare zi Dumnezeu se roaga la mine” si ultima carte publicata recent, au trecut opt ani. Publicul tau astepta cartea?
Mi-au smuls-o cei de la editura. Era si acum in lucru. A fost prima carte rescrisa de multe ori, reconstruita.
Ce ne spunem cand nu ne vorbim?
O citesti si-mi spui tu!
Ai grija de actorii tai, de public?
Parerea oamenilor ma intereseaza. Imi scriu de bine, de rau, de firesc. Imi trimit sms-uri. Le iau in seama. Imi pasa. Mi-s dragi oamenii. Merg pe strada si nu-i privesc ca pe niste obiecte. In “Laptarie” nu aveam oameni care sa stea la intrare.Vindeam bilete, asteptam publicul, ii aranjam in sala. Nu e munca de regie, ci tehnica. Nu mi-e rusine sa muncesc, dar in Romania e interpretat rau acest lucru. Sunt multi snobi si multi mediocrii. Unora li se pare ca fiind regizoare nu trebuie sa fac acest lucru. Pentru doua ore ei sunt invitatii mei, ca si cum i-as primi acasa. Imi place sa-i astept, sa le vorbesc.
Cum te vezi peste zece ani?
Nu ma vad. Traiesc in prezent, pentru acum. Am incapatanarea sa nu ma vad. Cred ca viitorul se formeaza din prezent. Pot sa-mi imaginez in joaca.
Te joci?
Da! Lasa-l pe om sa se joace ca sa vezi cine e.
Si vezi cum nu se joaca.
E necesar sa vad unde se afla omul.
Cum te relaxezi?
Nu ies in cluburi, nu trag linii de cocaina, urc pe munte, citesc, inot…imi place in larg la mare, departe de tarm, sa traiesc experiente noi legate de natura, sa ma descurc in situatii limita…
Ultima carte pe care ai citit-o?
“Viata Sf. Maria Egipteanca”. Teologie, apoi proza contemporana:“Am ceva sa-ti spun”.Citesc mult.
Faci fotografii?
Uneori. Nu cu mine. Surprind ce–i in jur si-mi vorbeste.
Care este cea mai mare neimplinire a ta?
Ca n-am acordat prea mult timp parintilor.
Dar cea mai mare bucurie de pana acum, care este?
Am invatat de mica sa nu ma panichez. Sa nu tratez negativ situatia. Cand mi se darama castelele de nisip sa nu fac din asta o drama.
Unde pleci in timp? In copilarie?
Nu. In imaginar plec. Construiesc filme in mintea mea.De acolo porneste realitatea…Ma joc cu imagini, situatii…
Le aduci pe scena?
Ma joc cat am inspiratie, imaginatie, energie. Cand n-o sa mai pot, eu ma opresc din profesia asta. Pot sa o iau de la capat.
A o lua mereu de la capat este un exercitiu de existenta?
Pana acum un an spuneam ca nu pot trai fara teatru. Apoi, am trait tot felul de experiente valoroase care te fac sa iti dai seama ca poti sa traiesti fara tot ce crezi ca nu poti sa traiesti.
Pana unde mergi in tine?
Pana unde am curaj.
Te-ai gandit la o practica spirituala?
Rugaciunea inimii. O fac des. Am invatat sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru tot. Varsta de 33 de ani mi-a descoperit unele parti din mine.
E o varsta saturniana. Incepi alt ciclu in viata ta…
Ma descopar mereu… alta…
Ce ai transmite publicului tau?
L-as provoca mereu. Din punct de vedere uman, i-as transmite sa nu piarda timpul, sa fie atent cu fiecare secunda. Din punct de vedere profesional, l-as ruga sa nu comenteze peste actor, sa inchida telefonul mobil, sa invete sa cuprinda linistea din sala, ca numai asa totul devine ritual.
Nebunia ta este frumoasa. Ai avut curajul sa mergi departe, sa rezisti intr-o lume plina de orgolii, capcane. Ai un mentor?
Din 1999, Pascal Brukner este presedintele onorific al Companiei D’Aya, iar cu textul scris de dumnealui, “Copilul divin” mi-am inceput cariera. Merge cu mine de atunci. Imi da “Ok!” pentru toate proiectele. A avut incredere in mine ca regizor. Nu mi-a restrictionat optiunile. Am crescut. Insa, nu dau doi bani pe cronicile scrise. Ce nu am inteles si m-a razvratit a fost cand un cronicar si-a dat cu parerea fara sa vada spectacolul meu. O mare lectie de ipocrizie. Daca tot nu da doi bani pe mine, n-am inteles de ce vine sa piarda timpul in sala? Si daca as fi facut un lucru genial pentru criticul respectiv, tot o porcarie ar fi fost.
E o provocare?
Nu, pentru ca nu am avut reactie. Nu-mi consum energia in scandaluri. Are Dumnezeu grija de fiecare. Am vazut critici care au dormit la spectacolele mele si au scris o “megacronica”. Cronicari adevarati sunt atat de putini incat ii numeri pe degete. Cati dintre asa zisii cronicari merg in festivaluri internationale de teatru sa se informeze, la ateliere, la conferinte, citesc teatru contemporan si au atitudine profesionista, obiectiva, argumentata? Cati?
