Romanii vor avea ocazia sa participe si in acest an la Noaptea Muzeelor, care se organizeaza pe 19 mai. In cadrul evenimentului sunt implicate peste 3.000 de muzee din intreaga Europa, 130 dintre acestea fiind din tara noastra. Reteaua Nationala a Muzeelor din Romania (RNMR) este partener oficial al evenimentului la nivel international, coordonand desfasurarea Noptii Muzeelor in tara.Asociatia se ocupa si de organizarea circuitului muzeal din Capitala, initiat in 2008 de Muzeul National de Arta al Romaniei.Ca o premiera, in acest an si clujenii vir avea ocazia sa participe la o astfel de vizita, la ei in oras.

Potrivit site-ului noapteamuzeelor.ro institutii de cultura din peste 30 de orase din tara (Aiud, Alba Iulia, Alexandria, Bacau, Baia Mare, Botosani, Bran, Brasov, Braila, Bucuresti, Caransebes, Constanta, Ciucea, Cluj-Napoca, Craiova, Dej, Deva, Galati, Giurgiu, Iasi, Oradea, Pitesti, Ploiesti, Sf. Gheorghe, Sibiu, Sighisoara, Sinaia, Slatina, Slobozia, Targoviste, Targu-Jiu, Tirgu-Mures si Turda) isi asteapta vizitatorii sambata in nocturna.

Concerte, proiectii de filme, personaje care prind viata, activitati pentru copii, spectacole si prezentari de costume de epoca completeaza intr-un mod inedit programul acestei nopti speciale, transformand vizitarea expozitiilor organizate de muzee in experiente de neuitat.

Unde puteti merge

In Capitala, bucurestenii pot alege sa-si petreaca noaptea de 19 spre 20 mai parcurgand atat muzee care si-au facut o traditie din sarbatorirea acestui eveniment, cat si muzee sau organizatii culturale care s-au alaturat recent manifestarii.

In 2010, intrau in circuitul Noptii Muzeelor Arhivele Nationale ale Romaniei, Fundatia Lowendal si Centrul Cultural Art Society, urmate, anul trecut, de Muzeul Bellu, Muzeul National Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida” si Biblioteca Centrala Universitara “Carol I”, pentru ca la aceasta editie bucurestenii sa poata vizita si Muzeul de Arta Veche Apuseana “Ing. Dumitru Furnica-Minovici”, Universitatea Spiru Haret, Scoala Centrala si Biblioteca Nationala a Romaniei (unde vor putea admira expozitia World Press Photo Romania).

Iata care sunt institutiile de cultura pe care le puteti vizita daca sunteti in Bucuresti:

# Arhivele Nationale ale Romaniei

# Centrul Cultural ArtSociety

# Muzeul National al Aviatiei

# Biblioteca Centrala Universitara “ Carol I”

# Muzeul National Cotroceni

# Fundatia Lowndal

# Muzeul National al Taranului Roman

# Muzeul de Arta Veche Apuseana Dumitru Furnica- Minovici

# Muzeul National Tehnic “ Prof. ing. Dimitrie Leonida”

# Muzeul de Arta “ Vasile Grigore”- pictor si colectionar

# Muzeul National de Arta al Romaniei

# Universitatea Spiru Haret

# Muzeul National al Satului “ Dimitrie Gusti”

# Muzeul Bellu

# Muzeul National “ George Enescu”

# Muzeul National al Hartilor si Cartilor Vechi

# Muzeul National de Istorie Naturala “ Grigore Antipa”

# Muzeul National de Geologie

# Muzeul National De Istoerie a Romaniei

# Muzeul National al Literaturii Romane

# Muzeul Municipiului Bucuresti

# Muzeul National de Arta Contemporana

# Biblioteca Nationala a Romaniei

# Scoala Centrala

# Muzeul National al Pompierilor

Lista muzeelor din tara care sunt incluse in eveniment:

#Muzeul Judetean Buzau

# Muzeul Judetean de Arta “Centrul Artistic Baia Mare”

# Muzeul de Arta Timisoara

# Muzeul Banatului Timisoara

# Muzeul Catedralei Mitropolitane Timisoara

# Muzeul Emil Kindlein Timisoara

# Galeria Calina Timisoara

# Galeria Helios Timisoara

# Galeria Jecza Timisoara

# Galeria Triade Timisoara

# Complexul Muzeal Arad

# Muzeul Viticulturii si Pomiculturii Golesti

# Muzeul Banatului Montan Resita

# Muzeul de Istorie si Muzeul de Stiintele Naturii Aiud

# Muzeul Judetean Teleorman ( Alexandria)

# Muzeul National al Unirii Alba Iulia

# Complexul Muzeal “ Iulian Antonescu” Bacau

# Complexul Muzeal de Stiintele Naturii “ Ion Borcea” Bacau

# Muzeul de Mineralogie Baia Mare

#Muzeul Judetean Botosani

# Castelul Bran

# Muzeul Casa Muresenilor Brasov

# Centrul Cultural Petre Tutea Brasov

# Muzeul Brailei

# Muzeul Judetean de Etnografie si al Regimentului de Granita Caransebes

# Muzeul Marinei Romane Constanta

# Muzeul Olteniei Craiova

# Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane Deva

# Muzeul de Arta Vizuala Galati

# Muzeul Judetean “ Teohari Antonescu” Giurgiu

# Complexul Muzeal National Moldova Iasi

# Muzeul Tarii Crisurilor Oradea

# Muzeul Judetean Arges – Pitesti

# Muzeul National al Petrolului- Ploiesti

# Muzeul National al Carpatilor Rasariteni- Sf. Gheorghe

# Complexul National Muzeal Astra- Sibiu

# Muzeul National Brukenthal- Sibiu

# Muzeul de Istorie Sighisoara

# Muzeul National Peles- Sinaia

# Muzeul Judetean Olt- Slatina

# Muzeul agriculturii Slobozia

# Muzeul Judetean Ialomita- Slobozia

# Complexul National Muzeal “ Curtea Domneasca” din Targoviste

# Muzeul Judetean Mures- Tg.Mures

#Muzeul Judetean Gorj “ Alexandru Stefulescu”- Targu-Jiu

# Muzeul de arta Cluj-Napoca

# Muzeul Etnografic al Transilvaniei- Cluj-Napoca

# Muzeul National de Istorie a Transilvaniei – Cluj-Napoca

# Muzeele universitatii Babes-Bolyai- Cluj-Napoca

# Centrul Cultural Petre Tutea- Cluj- Napoca

# Virtus Antiqua- Cluj- Napoca

# Muzeul de Istorie Turda

# Muzeul “Octavian Goga”- Ciucea

# Muzeul Municipal Dej

# Galeria Frezia Dej

Si in acest an, incepand cu data de vineri, 11 Aprilie 2014 pana la data de 13 Aprilie, in orasul Pitesti din judetul Arges, va avea loc editia cu numarul 37 a Simfoniei Lalelelor.

La acest eveniment anual care va avea loc in Centrul Cultural Casa Cartii veti putea admira o multime de soiuri de lalele, care de care mai speciale. De asemenea, acest eveniment este adresat atat vizitatorilor, cat si comerciantilor.

Veti putea admira aranjamente florale deosebite, cu preponderenta formate din lalele si veti putea cumpara produse traditonale de la standurile special amenajate.

Nu ratati acest eveniment care va va umple sufletul de inocenta si bucurie!

Alteţa Sa Regală Principesa Maria Alexandra Victoria s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia.

În anul 1957, tot în ziua de 29 octombrie, se năştea, la Atena, Principesa Sofia, fiica Regelui Mihai. Principesa Maria a fost fiica lui Alfred al Marii Britanii şi Irlandei, Principe de Saxa-Coburg-Gotha, Duce de Edinburgh (1844–1900), care refuzase, în 1863, Tronul Greciei, şi a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei (1853–1920). Astfel, Principesa Maria era nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (1819–1901) şi a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1818–1881). La 10 ianuarie 1893 s-a măritat cu Principele Moştenitor al României, Ferdinand, cu care a avut şase copii. La nunta lor a fost prezent şi Împăratul Germaniei. Prin căsătoria cu catolicul Ferdinand, Maria a pierdut locul din Linia de Succesiune la Coroana Marii Britanii. Același lucru urma să se petreacă în anul 1948 cu Regele Mihai I.

A fost Regina României între anii 1914 şi 1927. A murit la 18 iulie 1938, la Sinaia.

După o copilărie petrecută în în Anglia, în mijlocul naturii din comitatul Kent, după vizite la Curtea ţarului, bunicul său, dar şi în Malta, unde a petrecut clipe frumoase împreună cu Principele George, viitorul Rege George al V-lea al Marii Britanii şi Irlandei, Maria a venit în ţara ei de adopţie în 1893, ca soţie a Principelui Moştenitor Ferdinand. Calităţile ei remarcabile au transformat-o repede într-o figură publică de primă mărime, iar naturaleţea sa i-a cucerit pe români. La venirea în ţară, George Coşbuc îi închina o poezie în care îi ura să devină un „al doilea soare“ pentru România. Inteligentă, frumoasă, plină de curaj şi de hotărâre, viitoarea regină participă de la început la viaţa culturală românească şi îşi leagă numele de multe proiecte sociale și culturale.

În anul venirii sale, 1893, a luat fiinţă Societatea „Domniţa Maria“, care avea să cultive arta populară. Un deceniu mai târziu, în anul 1904, Principesa Maria a organizat, în parcul Cotroceni, spectacole de caritate, în beneficiul unui orfelinat. Unul dintre spectacole, Visul unei domniţe, a fost regizat de Alexandru Davila, actori amatori fiind Maria şi copiii ei, Carol şi Elisabeta38.

Maria devine regină în 1914. Unită prin legături de sânge cu Anglia şi Rusia şi convinsă că Anglia nu va fi învinsă niciodată, a susţinut necesitatea alierii României cu Antanta, în vederea recuperării provinciilor româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară. Rolul său de sfătuitor al Regelui Ferdinand a atârnat greu în decizia acestuia de a intra în război împotriva patriei sale de origine, iar Regina a pledat cauza României în corespondenţa cu verii ei primari, Regele George al V-lea al Marii Britanii şi Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei.

Primul Război Mondial o transformă în erou naţional. Participă activ pe front, încurajează răniţii şi soldaţii din cele mai fierbinţi puncte de luptă, nu se teme de gloanţe, nici de epidemii, de tifosul exantematic sau gripa spaniolă, de răni sau de sărăcie. Maria sfârşeşte prin a fi supranumită „Mama Regina“, „Mama răniţilor“ şi „Regina-soldat“ (ea a şi fost comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori, care i-a purtat numele şi a cărui uniformă a îmbrăcat-o, fiind şi o iscusită călăreaţă). A înfiinţat  organizaţia „Regina Maria“, care a dezvoltat o reţea de spitale în Moldova şi serviciul de ambulanţă. Nu numai că nu s-a temut, dar a privit apropierea de poporul său ca pe un privilegiu pe care alte capete încoronate nu îl aveau. Nicolae Iorga scria:

Numai din adâncul disperării era menit acest neam românesc să se ridice la culmile spre care râvnise, şi zilnica împărtăşire a Regelui şi Reginei cu imensa durere a unei naţiuni zdrobite punea temelia morală a Dinastiei, o prefăcea dintr-un respectat factor constituţional într-un element esenţial al vieţii naţionale însăşi.39 

După război, Regina vizitează Franţa şi Marea Britanie, fiind trimisă de Rege şi susţinută de clasa politică, pentru a pleda cauza ţării la Conferinţa de Pace de la Paris. Oricărui om politic român i-ar fi fost imposibil să egaleze bunul nume al Reginei în lume şi puterea ei de convingere40. Iar România avea nevoie de cei mai buni emisari pe lângă puterile victorioase, spre a obţine recunoaşterea visului istoric al românilor: România Mare. Deşi neoficiale, vizitele Reginei aduc multă simpatie cauzei româneşti. La Paris, la 8 martie 1919, după dejunul cu Raymond Poincaré, Preşedintele Franţei, este invitată să treacă în revistă garda de onoare de la Palatul Elysée, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine prin căsătorie. În aceeaşi zi este primită oficial ca membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie printre bărbaţii acestei instituţii. Vizita sa la Prim-ministrul francez Clemenceau (7 martie 1919), a devenit legendară. Într-o epocă în care implicarea femeilor în politică sau societate nu prea era preţuită, Regina Maria a cutezat să îi ceară omului de stat francez ajutorul pentru revenirea la România, după Primul Război Mondial, a Transilvaniei până la Tisa şi a Banatului, în întregimea lui. Este evocat un schimb de replici, pe care nimeni nu-l poate totuşi confirma. Clémenceau, supranumit „Tigrul“, i-ar fi spus:  „Madame, ceea ce cereţi este partea leului!“ La care Regina Maria ar fi răspuns, fără ezitare: „Este ceea ce leoaica cere tigrului!“ Alte personalităţi pe care Regina Maria le-a întâlnit la Paris au fost Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (10–11 aprilie 1919), Herbert Hoover, Lloyd George (Prim-ministrul Marii Britanii), Mareşalul Foch, Aristide Briand, Eleftherios Venizelos, Arthur Balfour, Sir Robert Cecil, Anne de Noailles. La Londra s-a întâlnit cu vărul său, Regele George al V-lea.

Talentul Reginei Maria în politica externă nu a fost folosit însă numai la reprezentarea ţării, ci şi în încercarea consolidării statutului de putere regională al României, prin facilitarea construirii unei reţele de alianţe dinastice: Principele Moştenitor Carol s-a căsătorit cu Principesa Elena a Greciei, Principesa Elisabeta s-a măritat cu Regele George al II-lea al Greciei, Principesa Maria, cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, iar Principesa Ileana, cu Arhiducele Anton al Austriei (după ce se încercase căsătoria ei cu ţarul Boris al III-lea al Bulgariei și cu moştenitorul Tronului Spaniei). Regina şi-a dorit şi o căsătorie a Principelui Nicolae cu fiica Regelui Italiei, dar proiectul nu s-a realizat. În urma acestor alianţe matrimoniale ale Casei Regale a României, Regina Maria a fost supranumită „Soacra Balcanilor“. Regina s-a confruntat însă şi cu soarta tragică a rudelor ei din dinastiile rusă, austriacă şi germană, care şi-au pierdut tronurile, statele şi uneori chiar vieţile.

Farmecul şi distincţia înnăscute o transformă pe Regină într-o stea mondială. Prin celebritatea ei, Regina Maria face cunoscută România în întreaga lume. Vizita în Statele Unite ale Americii, din 18 octombrie – 24 noiembrie 1926, în compania copiilor ei, Ileana şi Nicolae, reprezintă apogeul popularităţii sale și, de fapt, apogeul popularităţii unui reprezentant al Statului român în lume. Peste tot în Statele Unite, Regina şi suita au fost primite de oficialităţi, dar şi de mulţimi entuziaste. Ne e aproape imposibil să ne imaginăm astăzi cât de iubită era Regina Maria şi cât de mult bine făcea ea României, prin chipul strălucitor pe care i-l oferea. Pentru mulţi americani, evenimentul vizitei Reginei României a fost unul care i-a marcat pentru totdeauna. S-a scris mult despre acea vizită, chiar după ce trecuseră ani buni. Regina Maria a vizitat, printre altele: New York (unde a fost întâmpinată, pe 18 octombrie 1926, la Primări Orașului New York de primarul James J. Walker care i-a oferit cheia oraşului, de notabili şi de o mulţime entuziastă), Washington, DC (la 19 octombrie 1926, Preşedintele Statelor Unite ale Americii a primit-o pe Regină la Casa Albă şi i-a întors vizita, mergând la Legaţia României; seara, Preşedintele a oferit o recepţie în cinstea Reginei Maria), Philadelphia (unde a participat la Expoziţia Internaţională, la 21 octombrie 1926), Brooklyn (în 23 octombrie a fost primită de preşedintele Camerei de Comerţ), Buffalo (25 octombrie; aici i se închină o odă, care conţine versuri precum „From coast to coast and sea to sea/ Our Country welcomes Queen Marie/ The flags of nation, city, state/ Salute the noble, true and great (…) We give our hearts to Queen Marie“), Portland — Oregon (3 noiembrie 1926), Denver (10 noiembrie), Indianapolis (17 noiembrie), Chicago, Ohio, Minneapolis, Seattle, Kansas City, Maryhill (unde a inaugurat un muzeu care păstrează şi acum obiecte ce i-au aparţinut Reginei) etc. Unii comentatori au vorbit de „frisonul regalist“ pe care vizita Reginei Maria l-a provocat în Statele Unite. Regina însăși a considerat că uneori pompa a fost exagerată. Poate tocmai de aceea a declarat că şi-ar fi dorit ca, la o viitoare vizită în America, să reuşească şi ea să vadă America şi nu doar să fie văzută de către aceasta. În cadrul călătoriei peste Ocean, Regina a vizitat şi Canada. A trebuit să-şi scurteze călătoria şi să se întoarcă în ţară, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a Regelui Ferdinand. Vizita în America a Reginei Maria rămâne un exemplu de diplomaţie regală şi poate sluji de încurajare sau model ori de câte ori ne simţim marginali ori provinciali. Pentru americanii din 1926, Regina Maria a României venea dintr-un „centru“ simbolic, din care americanii îşi doreau să facă parte. 

După moartea lui Ferdinand I, în 1927, Maria a României îşi consacră toată energia bunului mers al ţării, sub domnia nepotului său, Regele-copil Mihai. Alături de Principesa-mamă Elena, ea îl însoţeşte pe noul Rege în toate împrejurările, ocrotind copilăria celui chemat prea devreme să ia locul bunicului. Este profund rănită de atitudinea fiului său celui mare, Carol, care prin excesele din viaţa personală pune în pericol dinastia şi ţara41.

Regina Maria a fost mamă a şase copii: Principele Carol, Principesele Elisabeta şi Mărioara, Principele Nicolae, Principesa Ileana şi Principele Mircea. În memoriile ei, mărturisea:

Copiii mei erau punctul central al vieţii mele. Femeile din rasa mea sunt mame pătimaşe şi nu ne putem închipui lumea fără copii. Toată munca, toată străduinţa şi năzuinţa noastră n-au alt ţel decât de a-i modela potrivit idealului nostru, de a-i face fericiţi şi de a le pregăti un viitor frumos.42

Regina a fost foarte legată sufleteşte de două locuri: Castelul Bran şi Domeniul Balcic, de pe malul Mării Negre. Pe amândouă le-a decorat după gustul ei şi le-a dat ceva din personalitatea sa. Această amprentă dăinuieşte în timp. Castelul Bran, construit la sfârșitul secolului al XIV-lea, a fost dăruit de primarul dr. Karl Ernst Schnell şi de Consiliul orășenesc Braşov, la 1 decembrie 1920, Reginei Maria, care l-a restaurat și reamenajat, între anii 1921 şi 1932, beneficiind în primul rând de serviciile arhitectului Karel Liman; castelul a devenit reşedinţă de vară a Reginei Maria şi a fiicei ei, Principesa Ileana. Reședința de la Balcic, amenajată începând din anul 1925, este împlinirea unui vis de pace al Reginei. De asemenea, Palatul Cotroceni din Bucureşti, destinat de Carol I drept reşedinţă principilor moştenitori, fusese transformat de către tânărul cuplu Ferdinand şi Maria, în timp, într-o reşedinţă spaţioasă şi plină de farmec. Regina a creat în România un stil specific de Art Nouveau, îmbinând, într-o manieră personală, elemente celtice, bizantine şi româneşti.

Maria a României a fost, în multe privinţe, un exemplu. Împreună cu Ferdinand, a continuat modelul ecumenic inaugurat de perechea Carol I — Elisabeta: nunta Mariei cu Ferdinand s-a ţinut atât în ritul catolic şi în cel anglican, dar copiii lor aveau să fie ortodocşi. Regina Maria avea să se lase sedusă şi de alte credinţe, precum cultul Bahai. Prin frumuseţea şi eleganţa ei, prin inteligenţă şi cultură, prin farmecul şi forţa prezenţei sale, prin devotamentul faţă de ţară şi faţă de familie, prin talentul de „ambasador irezistibil“, ea a fost subiectul a mii de pagini scrise în literatura română şi mondială. A corespondat cu poetul Khalil Gibran. Virginia Woolf i-a comentat memoriile, în 1934, spunând că Regina Maria a României era primul cap încoronat care ştia să scrie şi care a făcut ceva ce nimeni nu mai făcuse înaintea ei: a „deschis cuşca“ aurită în care erau închise capetele încoronate şi a coborât în stradă. Este sugestivă comparaţia pe care Virginia Woolf o face între felul în care Regina Victoria a Marii Britanii scrisese despre Regina Elisabeta a României şi felul în care Regina Maria o descria pe Elisabeta; din comparaţie, Maria ieşea, de departe, câştigătoare şi reuşise să se elibereze, prin cuvânt. Maria a atras admiraţia (aşa cum făcuse cândva şi mama ei, Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, când îl impresionase, copilă fiind, pe Mark Twain)44 şi a născut pasiuni, i s-au dedicat un parfum și o gamă de produse cosmetice, iar o fabrică de ciocolată i-a purtat numele.

A fost autoarea multor cărţi, unele de literatură pentru copii, altele cu caracter autobiografic sau de prezentare a României, a scris poezii, povestiri sau romane publicate în România, Marea Britanie, Statele Unite sau Franţa45. Povestea vieţii mele, cartea de memorii, a avut un mare succes în Marea Britanie, în perioada 1934–1936, iar Regina a fost prima femeie invitată să prezideze un dineu al Fondului Literar Regal. „Povestea vieții mele” s-a publicat din nou în zilele noastre, în România și în Franța.

Pe lângă volumele publicate, Regina Maria a fost în permanenţă prezentă în presa românească şi internaţională, cu articole scrise de sau despre ea, cu interviuri sau montaje fotografice. Multe dintre nuvele i-au fost adaptate pentru teatru, balet, film, radio şi televiziune. A ţinut şi un jurnal, care însumează aproximativ 100 de caiete46, şi a lăsat numeroase manuscrise.

Regina era cunoscută pentru atitudinea sa deschisă, lipsită de menajamente. Nu a ezitat să îi caracterizeze în memoriile ei, cu mult curaj, chiar pe membrii familiei (ceea ce, spre exemplu, Carol al II-lea avea să-i reproşeze, mai târziu)47. A scris despre Regele Carol I că era extrem de autoritar, dar că, în cele din urmă, s-au înţeles bine şi au devenit buni prieteni. Nu s-a sfiit să scrie despre calităţile şi defectele Regelui Carol, ca şi despre maniile lui. Dar mărturiseşte şi că „Regele Carol I a fost un foarte mare Rege“. Despre mătuşa ei, Regina Elisabeta, spune că era o persoană minunată, dar prea poetică. În ceea ce îi priveşte pe cei doi fii ai săi, sunt de notorietate publică scrisorile Reginei Maria, în care le arată, cu iubire şi obiectivitate, punctele lor slabe, care i-au provocat atâta amărăciune. 

Regina Maria s-a îmbolnăvit în 1936. Nu se cunosc cu exactitate detaliile bolii, dar se vorbeşte de violente hemoragii interne. A plecat la tratament în străinătate, dar era prea târziu. În iulie 1938 se afla încă la sanatoriul de la Weisser Hirsch, aproape de Dresda. A plecat spre ţară la 14 iulie şi a murit la Sinaia, la 18 iulie 1938, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, după o suferinţă teribilă, accentuată de izolarea la care o obligase fiul său, Carol al II-lea, şi de indiferenţa acestuia faţă de degradarea ei fizică. Este ultimul membru al Familiei Regale înmormântat, până în acest moment, la Curtea de Argeş. Rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al II-lea au fost aduse la Curtea de Argeş, dar nu au fost încă înmormântate, sarcofagul fiind depus într-o capelă din curtea mănăstirii. Înmormântarea Reginei Maria a fost una fastuoasă, pe măsura dragostei pe care i-o purtase poporul său. Pe drumul de la Sinaia la Bucureşti, în Capitală şi la Curtea de Argeş, uriaşe mulţimi au prezentat onorul Reginei plecate.

La dorinţa Reginei Maria, inima i-a fost depusă în capela „Stella Maris“ de la Balcic, ctitoria ei. Doi ani mai târziu, după cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, urna a fost mutată la Bran, de unde a fost luată în timpul regimului comunist. Tratamentul necorespunzător a deteriorat preţioasa relicvă, care nu şi-a regăsit locul de odihnă până în 3 noiembrie 2015. Atunci, prin decizia Majestății Sale și hotărârea Guvernului României, inima reginei a fost depusă, pentru un timp nedeterminat, în încăperea în care a bătut pentru ultima oară, Camera de Aur de la Castelul Pelișor. Regele Mihai a știut că se află într-o situație imposibilă: nu putea nesocoti dorința-lege a Reginei din testamentul său și nu putea consimți la trimiterea inimii în afara teritoriului național. Soluția simbolică și ne-definitivă a aducerii inimii la locul unde a încetat să bată este tot ce se poate face, demn și responsabil, deocamdată.

Se prea poate ca, dintre figurile istoriei româneşti, Regina Maria să rămână cea mai cunoscută în afara ţării, prin exemplaritatea destinului ei, prin felul în care a întruchipat un adevărat mit feminin48. Actele sale de curaj public s-au manifestat în multe privințe. Cercurilor de afaceri new-yorkeze Regina li se adresa, în anul 1926, cu avangardistele cuvinte: „Oameni de afaceri americani, veniți și investiți în țara mea”! Împreună cu doi dintre copii ei, Nicolae și Ileana, ea a vizitat Republica Turcia de trei ori, pentru câteva săptămâni, la finalul anilor 1920 și începutul anilor 1930, într-o țară musulmană, republicană și nu foarte deschisă rolului femeii în viața publică. La câțiva ani distanță, Regina Maria uimea societatea contemporană vizitând Sultanatul Marocului.

Nu se poate încheia pagina vieții Suveranilor României Mari fără a menționa cât de mult i-a costat, în plan personal, pe Ferdinand I și Maria, comportamentul dinastic al fiului lor cel mare. Sunt insuficiente cuvintele pentru a descrie îngrijorarea, neînțelegerea, răspunderea ca părinți și regi, dezamăgirea și nemărginita amărăciune pe care atitudinea fiului lor le-a produs-o. Fără să avem dovezi istorice, suntem încredințați că sfârșitul fiecăruia dintre ei a fost grăbit de această povară sufletească, instituțională și istorică.

Sărbători însemnate au avut loc în țara noastră, dedicate Reginei Maria: în octombrie 2015, la 140 de ani de la naștere, și în noiembrie 2015, când inima ei a fost dusă la Castelul Pelișor. Ceremonia a avut demnitate și solemnitate și a produs o puternică impresie sutelor de mii de români care au privit, direct sau pe micile ecrane, evenimentul.

La începutul cărţii sale autobiografice, „Povestea vieţii mele”, Regina a ales, ca motto, o sintagmă a lui Nietzsche: „Caracterul este destin.“ În „Capitole târzii din viaţa mea”, nota:

Este un sentiment măreţ acela de a fi copleşitor de viu şi de a fi purtat mai departe pe aripile entuziasmului tău, iar ceilalţi să fie traşi după tine.49

Nicolae Iorga scria aceste cuvinte despre Regină:

Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei şi milei de oameni o fac să poarte totdeauna o coroană nevăzută care e mai scumpă decât toate juvaierele lumii.50

Regina Maria îşi încheia memoriile relatând momentul depunerii jurământului de către Ferdinand I, care devenise Rege în urma morţii unchiului său, Carol I. După jurământ, Regele a fost aclamat, apoi a fost aclamată şi Regina:

Şi ne privirăm faţă în faţă, poporul meu şi eu. Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor fiinţe pe lume, căci în acel ceas, scumpii mei români nu aclamau numai o idee, o tradiţie sau un simbol, ci aclamau şi o fiinţă pe care ajunseseră s-o înţeleagă. Străina venită de peste mări nu mai era străină. Era a lor…51

Fragment din cartea “Susține cu a ta mână Coroana Română”

NOTE

38. Diana Mandache, „Introducere“, în Regina Maria a României, Capitole târzii din viaţa mea, memorii redescoperite şi editate de Diana Mandache, Editura Allfa, Bucureşti, 2007, p. XIV.

39. Nicolae Iorga, Regina Maria. Cu prilejul încoronării, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1996, p. 89.

40. Ionel Brătianu însuşi spunea că „Maria a reuşit în câteva zile ceea ce politicienii n-ar fi reuşit într-o lună întreagă“.

41. Vezi şi Guy Gauthier, Missy, Regina României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

42. Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II, Editura Moldova, Iaşi, 1991, p. 280.

43. Narcis Dorin Ion, Reşedinţe…, p. 20.

44. Nicolae Iorga, Regina Maria…, p. 16.

45. Dintre lucrările Reginei Maria, amintim: The Lily of Life (1912, Bucureşti, în limba engleză; 1913, Londra; traducere românească, Crinul Vieţii, tot în 1913, la Bucureşti; după această carte a fost produsă şi o versiune cinematografică), The Dreamer of Dreams (1915, London-New York-Toronto), Ilderim — A Tale of Light and Shade (1915), Four Seasons Out of A Man’s Life (1915, Bucureşti), Povestea unei inimi (1915; 1923 Stockholm), Why? A Story of Great Longing / Povestea unui dor nestins (1915), My country (1916, Londra; 1917, Ţara mea, traducere în română de Nicolae Iorga), The Stealers of Light. A legend (1916, Londra), Regina cea rea (1916, Bucureşti), The Story of Naughty Kildeen / Povestea neastâmpăratei Kildeen (1917; 1926, New York), O poveste de la Sfântul Munte (1917), Minola. Povestea unei mici regine triste (1918, Iaşi), The Child of the Sun (1918, Iaşi), Gânduri şi icoane din timpul războiului (1919, Sibiu), Peeping Pansy (1920, Londra), Ode to Romania (1922, Paris), The Queen of Romania’s Fairy Book / Cartea de basme a reginei României (1926, New York), The Voice on the Mountain. A Story for those who understand / Glasul de pe munte. O poveste pentru acei ce înţeleg (1923, New York), The Lost Princess. A fairy Tale (1924, Londra), Înainte şi după războiu (1925), The Country That I Love. An Exile’s Memoirs (1925, Londra; cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei, fiica Reginei Maria), Lulaloo (1925), Sămânţa înţelepciunii (1925, Cluj), Kandi Klara Kalandjai (1925, Cluj), Păsări fantastice pe albastrul cerului (1928, Bucureşti), How I Came to Tenha Yuvah (1928, Cernăuţi), The Magic Doll of Romania — A Wonder Story In Which East and West Do Meet (1929, New York), Crowned Queens. A Tale from the Past / Regine încoronate. Povestire din trecut (1929, Londra), My Dream Houses / Casele mele de vis (1930, Bucureşti), Copila cu ochi albaştri (1930, Bucureşti), Stella Maris. Cea mai mică biserică din lume (1930, Bucureşti), The Story of My Life / Povestea vieţii mele(1934–1935, Londra, New York, 3 volume; memorii), Masks (1935, Londra; 1937, New York; 1938, București), A Christmas Tale (1957, New York), Capitole târzii din viaţa mea (2007, Bucureşti). Vezi şi Regina Maria a României, Capitole târzii… (ediţie de Diana Mandache), Lista selectivă a scrierilor Reginei Maria, pp. 154-157.

46. Diana Mandache „Introducere“, în Regina Maria a României, Capitole târzii…, p. XV.

47. Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice. 1937–1951, Volumul I (11 martie 1937 — 4 septembrie 1938), Editura Scripta, Bucureşti, 1995, pp. 205–206.

48. Lucian Boia, România, ţară de frontieră…, pp. 215–221.

49. Regina Maria a României, Capitole târzii…, p. 22.

50. Nicolae Iorga, Regina Maria…, p. 132.

51. Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II, p. 371.

Anul acesta s-au implinit, la 15 octombrie, nouazeci de ani de la Incoronarea Regilor Marii Uniri.

Pentru Romania acestor nouazeci de ani, ca si pentru majoritatea celorlalte state influentate de marile schimbari ale lui 1918, constringerile geo-strategice au variat foarte putin, in natura lor. Intre instinctul de supravietuire si presiunile fortelor disjuncte, care au actionat pe axa Est-Vest a continentului, aproape toate au avut de facut alegeri impotriva logicii istorice sau a logicii pur si simplu, asa cum ele au avut de suportat consecintele drastice ale alegerilor pe care altii le-au facut, calcindu-le in picioare istoria, identitatea si aspiratiile de dezvoltare in tipare modelate pe specificul cultural si social al locului. Ceea ce s-a schimbat este modul in care societatea romaneasca si personalitatile ei si-au asumat spatiul libertatii, mai mari sau mai restrinse, pe care istoria l-a creat.

Marea noastra Unire, din 1 decembrie 1918, a venit ca urmare a primeia dintre cele doua tentative de sinucidere a Europei modernitatii, razboaiele mondiale. In secolul XX, societatea europeana, si cu ea cea romaneasca, a fost mai mult bantuita de moarte decat de viata, iar spatiul libertatii a fost constant restrans, pina la prabusire. 

Dupa anul 1989, am trait cu totii speranta ca arcul libertatii, deschis mai larg ca niciodata de la crearea Romaniei moderne, va defini destinul nostru european si euro-atlantic, reasezat in noul spatiu favorabil, al schimbarilor geo-strategice. 

Suntem, in continuare, precum in secolul XX, insa, prea stapaniti de instinctul distrugerii, al mortii. Vanitatea, in randul elitelor intelectuale, este mai puternica decat instinctul binelui national. Continuam, in sinea noastra, sa ignoram, sa dispretuim Statul, sau sa-l instrumentalizam in numele puterii, asa cum a facut-o regimul comunist, impotriva caruia ne-am ridicat. Libertatea se exprima, in arena publica, mai mult prin agresivitate si badaranie, decat prin etica si comportamentul institutional corect. 

Pentru a schimba modelul de carmuire, pentru a limpezi si a face institutiile fundamentale ale statului sa fie complementare, pentru a realiza diferenta intre a fi om de Stat si a fi om politic, este nevoie de o anume cultura politica, bazata pe respectul valorilor, de o textura psihologica, in societatea romaneasca, permeabila la ideea de respect fata de binele public. Generatia care a facut Marea Unire stia ce inseamna aceasta diferenta.

Altminteri, probabil ca 90% dintre cei care comenteaza realitatea zilei vor fi oricand de acord ca Marea Unire din 1918 a fost o opera benefica pentru Romania si ca cei care au infaptuit-o au fost lideri locuiti de viziune. Cu greu am gasi pe cineva care sa nu fie de acord ca, astazi, situatia nu mai este, nici pe departe, aceeasi. Doar ca nimeni nu va spune de ce: pentru ca atunci exista un respect intrinsec fata de institutia Statului, care era intruchipata, servita si imbogatita de institutia Casei Regale si nu ipotecata tranzactiilor politice. Fiindca atunci exista o diferenta intre un sef de Stat si un sef de partid, de Parlament sau de Guvern. Fiindca atunci etica insemna ceva, tinerea cuvantului dat era o performata care „nelinistea“, iar spiritul de raspundere si generozitatea erau un fel de mortar aflat intre caramizile institutiilor. Chiar daca ele, institutiile, nu erau la momentul 1918 atat de democratice precum astazi, la nouazeci si patru de ani distanta. 

Echivocul, lipsa limpezimii institutionale si lipsa de complementaritate a institutiilor creaza vulnerabilitate in realitatea romaneasca acum, la noua decenii de la Marea Unire. In decembrie 1989, in timp ce comunismul se prabusea cu varsare de sange, biblioteca lui Carol I, care insemna exact legamant european si constiinta de sine a Romaniei, era mistuita in flacari. Ca si cum cineva facea cu ochiul catre istorie si comenta pisicher: democratie da, identitate si institutii nu!

In ultimii optsprezece ani, anticomunismul a supravietuit comunismului, tot asa cum anti-monarhismul a aparut dupa ce a disparut monarhia. Spirite alese ignora sau dispretuiesc regalitatea din Romania, dar vor sa stearga urmele dictaturii comuniste din mintile noastre. Ei doresc democratie si libertate, in timp ce Statul si coerenta institutionala nu le spun mare lucru. 

Daca institutiile ar fi puternice, respectate de cei care le servesc si coerente, atunci coruptia ar scadea. Institutia nu are cum sa mearga daca cel care o serveste este talentat si inconsecvent, erudit si iresponsabil sau clarvazator si imoral. Aceste pete de culoare sunt posibile la nivel individual, nu insa si la nivel institutional. 

In lumea euro-atlantica, interactiunea dintre clasa politica, oamenii de afaceri si mass-media este libera si inevitabila. Dar daca ea se manifesta intr-un climat in care etica institutionala este dispretuita sau ignorata, atunci interactiunea devine un fel de mal, in loc sa fie un mediu proteic al ideilor si libertatilor. 

Este de inteles ca oamenii politici nu au cum sa se simta tentati sa rezolve chestiunile fundamentale ale natiunii, fiindca temele solide sunt intotdeauna pe termen lung, iar ei sunt alesi pe patru ani. Tot ce este fundamental este de lunga durata. Dar atunci, diferentierea intre omul de Stat si omul politic, intre valorile si ritualurile statalitatii si virtutile democratice, diferenta intre leadership-ul statal si cel politic ar trebui sa fie inteles, mai ales de catre cei inteligenti si eruditi. 

Continua sa nu se faca o legatura intre inlocuirea monarhiei cu republica si impunerea totala a comunismului la 30 decembrie 1947 si evenimentul cel mai grav al acelei zile: injunghierea Statului roman si inlocuirea lui cu o grupare de indivizi care raspundeau comandamentelor altcuiva. Asa cum am mai spus, diferenta dintre instalarea comunismului si sfaramarea statalitatii unei natiuni este echivalenta cu diferenta dintre consfiscarea si incendierea unei case.

Nu toate dictaturile au sfaramat institutiile existente inaintea instalarii lor. Unele dictaturi, dimpotriva, au intarit institutiile ingrijorator de mult. Comunismul in varianta romaneasca a facut praf fibra statalitatii si a ingenuncheat complet establishment-ul. Iar instinctul binelui si uneori chiar bunul-simt pur si simplu s-au pierdut ca reflex, ca practica publica. 

De aceea noi, cei de dupa nouazeci si patru de ani de la Marea Unire, putem face critici fulminante impotriva coruptiei si apucaturilor staliniste din Romania anului 2012 iar apoi, in aceeasi zi, sa trecem prin fata statuii Regelui Carol I, din Piata Palatului, si sa ii criticam amplasarea. De parca biblioteca, palatul si statuia nu ar fi bucati de geopolitica, de viziune statala, ci bunuri de consum cultural ajunse prin hazardul istoriei in Piata Revolutiei. Acest fapt imi aminteste de o gluma a Ducelui de Edinbugh, care citeaza afirmatia unui turist american: “Eu nu inteleg de ce au construit astia castelul Windsor atat de aproape de aeroportul Heathrow”.

Faptul ca institutiile publice din capitala nu se mai afla aproape niciuna in cladirile lor traditionale nu este un semn de modernism, nici de pragmatism. Este o confuzie strategica, o slabiciune identitara. Institutiile si relatiile dintre ele au nevoie sa fie recladite nu numai la propriu, ci si la figurat. Iar apoi, ele au nevoie sa fie respectate.

Remarcati ca singurele institutii aflate inca in “casele” lor originale sunt cele care  sunt apolitice si extrapolitice: banci (Banca Nationala a Romaniei si Casa de Economii si Consemnatiuni), Biserica, in Romania predecesoare a organizarii statale, Armata si Academia, organism de esenta meritocratica si nu republicana.

Casa Regala este astazi, la noua decenii de la Incoronarea de la Alba Iulia, aproape de masa profunda a societatii romanesti. Și aceasta pentru ca exista o legatura intre regalitate si institutii, intre regalitate si statalitate, intre regalitate si leadership. La 146 de ani de la crearea ei, in ochii a 69% dintre romani, Casa Regala are relevanta, in timp ce Statul roman este, conform unui sondaj european, pe unul dintre ultimele locuri la eficacitate si relevanta. Armata si Biserica se bucura de increderea a 80-90% dintre romani, dar acest lucru este si pentru ca institutiile publice nu sunt respectate de cei care le servesc. 

Unii contemporani considera ca lumea viitorului globalizat va depinde de tehnologie, institutii si valori. Un motiv in plus sa urmarim, de aici incolo, evolutia institutiei publice, nu a destinului individual al liderului politic. Nici spectacolul lui autonom si fara orizont. Romania, ajutata de o buna parte din elita ei intelectuala, a experimentat in ultimii ani un bolnavicios exercitiu de admiratie sau ura fata de indivizi politici, in loc sa incurajeze structura europeana a institutiilor si comportamentul corect fata de ele. 

Nevoia de a fi flatat, ca si ura, dispretul, vanitatea, intriga si gelozia sunt creatoare de emotii, nu de institutii. Ele sunt limbajul indecent al “privatului” care a napadit “publicul”. Acum nouazeci de ani, Incoronarea s-a facut cu viziune, nu cu vanitate. Ea s-a infaptuit cu strategii si institutii, nu cu umori, dispret si gelozie personala. 

Invatatura lasata de Ferdinand si Maria, de oamenii politici sau de romanii care au murit cu sutele de mii in primul razboi mondial este ca institutia si valorile sunt singurele care conteaza, in gravele momente istorice, ca si in norocoasele momente istorice.

Luni 12 decembrie 2011, in cadrul unei vizite in Marea Britanie, Principesa Mostenitoare si Principele Radu ai Romaniei, au luat parte, in calitate de invitaţi de onoare, la Banchetul Anual de la City of London, organizat de Guild of Freemen of the City of London, una dintre cele mai vechi, mai reprezentative si mai respectate organizatii ale municipalitatii londoneze.

La eveniment au luat parte, de asemenea, Alteta Sa Regala Principesa Elena si Excelenta Sa dl. Alexander Nixon, precum si ambasadorul Romaniei in Marea Britanie, dr. Ion Jinga si dna Jinga. Au fost, de asemenea, prezenți reprezentanți ai instituțiilor statului, diplomați, militari, oameni politici, oameni de artă, oameni de afaceri, ziariști.

Seara a încununat activitatea anului 2011 a organizației oamenilor liberi din orașul Londra, creată în anul 1908 și care, de atunci încoace, veghează la păstrarea demnității, libertății și performanței democratice a uneia dintre cele mai puternice și mai celebre comunități locale din lume: orașul Londra.

Legaturile traditionale dintre Familia Regala a Romaniei si The Guild of Freemen of the City of London au aproape un secol. Regele Ferdinand si Regina Maria au avut parte de un Banchet de Stat oferit de City of London in cadrul vizitei de Stat din anul 1924, in Marea Britanie, ca oaspeti ai Regelui George al V-lea si ai Reginei Mary.

In anul 1938, Regele Carol al II-lea si Principele Mostenitor Mihai au fost oaspeti la The Guild of Freemen of the City of London, in timpul vizitei oficiale a Regelui, ca oaspete al Regelui George al VI-lea si al Reginei Elisabeta.

In anul 1995, Regele Mihai s-a intors ca oaspete la City of London, pentru a sarbatori jumatate de veac de la incheierea celui de al Doilea Razboi Mondial, fiind singurul sef de Stat beligerant prezent in sala.

Regele Mihai a revenit in anul 2011 la Guildhall, pentru a primi distinctia de Freeman of the City of London, cu ocazia implinirii varstei de 90 de ani, fiind apoi gazda unei ample delegatii britanice de la City of London, la Palatul Elisabeta, in 10 mai 2011.

GUILD OF FREEMEN OF THE CITY OF LONDON, BANCHETUL ANUAL

• 

• 

• 

de Principele Radu al Romaniei

Viata romaneasca merge obisnuit, natural, organic inainte, in segmentele ei fundamentale: politica, economia, administratia, cultura si artele, societatea civila si presa. Și totusi, se simte in societate o stare de disconfort datorata faptului ca institutiile si chiar organizatiile, desi structurate si conduse dupa principii europene, sunt in continuare la cheremul omului, in loc sa fie servite de cei care le populeaza. Nu este vorba doar de institutiile publice ci, din pacate, si despre organizatii sau companii care functioneaza in viata publica, legate prin diverse interese de politica, in domenii precum cultura sau mass-media. 

Mentalitatea ca pentru a supravietui si a performa trebuie sa spui una si sa faci alta este adanc inradacinata, chiar si in persoane care vor binele sau care poseda o gandire stralucita. Lipsa de respect fata de institutii, fata de reguli, fata de principii, este ajunsa, probabil, la cel mai inalt nivel de cinism, din anul 1989 incoace.

Va veni o clipa in care societatea romaneasca va avea nevoie sa se decida daca doreste sau nu sa se intoarca la un leadership patruns de valori, de respect, de demnitate si indreptat catre interesul national, uneori in detrimentul celui personal. Este evident ca nu poti fi in avantaj, ca individ influent, daca mediul din care faci parte este mocirlos. Amestecul inform de puteri practicate la Bucuresti, mai ales subteran (de neinteles public, fiindca raspunde unor interese ascunse), nu are cum sa dureze fara sa compromita intreaga societate, inclusiv pe cei care practica aceste puteri. 

Avem nevoie sa ne intoarcem la un comportament institutional civilizat, la respectul pentru institutii. Aceasta nu din motive idealiste, ci dintr-o cauza pur obiectiva, din pericolul de macinare a structurii establishment-ului.

Societatea romaneasca intreaga are de facut un pas pragmatic inainte: dobandirea increderii si respectului de sine. Este inutil sa cerem cu glas tare oamenilor politici sa fie corecti si competenti. Ei nu sunt altceva decat oglinda noastra, reflexul nostru in luciul apelor vietii publice. Daca noi nu credem ca Romania are nevoie sa devina o tara cu reguli, atunci nu putem sa le cerem altora sa creada aceasta.

Am urmarit in cursul anului 2009, mai ales in timpul campaniei prezidentiale, cum vocile ne-politice din viata publica au tratat institutiile. A fost o nesfarsita tristete. Aproape nimeni nu crede, in sinea lui, in respectabilitatea institutiilor publice: nici comentatorul vietii romanesti, nici omul cu bani, nici cetateanul, nici alesul lui. Pe tot parcursul anului, Constitutia, etica si competenta au fost tratate drept notiuni teoretice, menite sa fie batjocorite in practica. 

Regele Mihai niciodata nu a spus una si a facut alta. Omul public roman de astazi face exact contrariul. Mereu. 

Am lasat sa treaca anul 2009, apoi am urmarit felul in care se reaseaza viata politica romaneasca, in anii 2010 si 2011. Acelasi paradox: viata politica merge bine, viata institutionala merge prost.

As vrea, de aceea, sa vorbesc vorbesc despre rolul Institutiei Presedintelui Romaniei, poate mai explicit decat am facut-o in discursul meu de anuntare a candidaturii, acum doi ani, in aprilie 2009.

Sunt convins ca multe dintre disfunctiile institutionale de astazi se datoreaza felului defectuos in care actioneaza, politico-administrativ, Institutia Presedintelui. As vrea sa spun, din capul locului, ca aceasta practica defectuoasa, in contrast cu prevederile constitutionale, nu este opera unui anume presedinte, in acesti douazeci si doi de ani. Mecanismul a fost setat gresit, a fost operat apoi prost si s-a osificat stramb, timp de doua decenii. La aceasta paguboasa situatie s-a ajuns prin aportul tuturor: oameni politici la putere si in opozitie, ignorarea sau indulgenta partenerilor europeni si transatlantici, ignorarea, indulgenta sau cooperarea analistilor sau comentatorilor politici, concursul oamenilor de afaceri etc. 

Fapt este ca astazi, dupa doua decenii in care de fiecare data a ajuns la Cotroceni cel mai puternic om politic al momentului, lucrurile stau atat de prost si s-au inradacinat atat de adanc, incat cel mai dificil lucru este sa vezi evidenta: liderul de la Cotroceni actioneaza neconstitutional, sub privirile ingaduitoare ale societatii si cu concursul ei. 

La finalul cursei electorale din 2009, intr-o dezbatere televizata, urmarita de milioane de oameni, in care erau fata in fata candidati prezidentiali cu sanse la alegeri, moderatorul a pus intrebari care nu aveau absolut nimic de-a face cu fisa postului de Presedinte al Romaniei. Iar candidatii au raspuns tot atat de dezinvolt pe cat de dezinvolt ii urmarea o tara intreaga. 

Intrebarile vizau exclusiv guvernarea, asigurata conform Constitutiei de catre Prim-ministru si Guvern. Administrarea politica a Romaniei este in mana Guvernului, tot asa cum legea iese din mana Parlamentului. A intreba pe altcineva decat guvernantii ce anume vor face intr-un domeniu sau altul al administrarii tarii, inseamna a incuraja incalcarea Legii fundamentale si a sfida institutiile publice. 

In emisiunile de la televizor, nu numai politicianul intervievat are raspunderi. Este responsabil si cel care pune intrebarile, si cel care asculta raspunsurile, de pe scaun, de acasa de la el. Desigur, raspunderile sunt diferite: administratorul politic este chemat sa dea socoteala si poate fi taxat la vot. Formatorul de opinii nu raspunde niciodata administativ. El este liber. Liber sa exprime ceea ce crede, dar si liber sa faca rau, fara sa poata fi pedepsit. De aceea, este nevoie ca el sa fie educat in spiritul responsabilitatii, al respectului regulilor si sa vorbeasca in cunostinta de cauza. Altminteri, demersul lui public poate face rau. Al treilea partener al dialogului, telespectatorul, are si el raspunderile lui. El nu poate fi pedepsit daca judeca prost. Dar daca ramane un spectator pasiv, care ingaduie raului sa-i patrunda in ochi, in casa si in suflet, el va plati prin inconsistenta vietii lui de zi cu zi, prin viitorul copiilor lui, care vor avea parte de aceeasi Romanie aproximativa.

Slabiciunile democratiei romanesti din anul 2010 sunt trei:

• Faptul ca deciziile politice sunt luate in alta parte decat in Parlament.
• Faptul ca Romania este administrata in alta parte decat in Guvern.
• Faptul ca Institutia Presedintelui nu se ocupa, demn si respectabil, de reprezentarea Statului, asa cum o cere Constitutia.

De douazeci si doi de ani incoace, cu mici exceptii, Institutia Presedintelui Romaniei s-a amestecat prea mult in buna guvernare, in viata politica de zi cu zi, in detrimentul functiunii prezidentiale. Este principalul motiv pentru care Majestatea Sa a scris mesajul adresat natiunii la 10 mai 2007. Este principalul motiv pentru care am facut, la 9 aprilie 2009, gestul de a candida la Presedintia Romaniei. 

Faptul ca un politician de varf, de regula cel mai puternic al momentului, aspira la functia de reprezentant suprem al Statului, are de la bun inceput cateva slabiciuni grave:

Mai intai faptul ca alegerea lui da serios peste cap viata de partid. Odata ajuns in fruntea partidului sau, un om politic are de indeplinit o serie de promisiuni facute formatiunii sale si electoratului. El are un program, o strategie cu care a convins. Daca a doua zi el pleaca din partid, candidand la Presedintie, toate acestea raman pe mana altcuiva decat cel legitim, in care s-a investit incredere si speranta.

Apoi, persoana care castiga prezidentialele este obligata sa renunte la apartenenta politica. Dar cum poate sa te creada cineva, chiar si un copil de 7 ani de la Pascani, ca tu, cel mai important politician al partidului tau, locomotiva lui, cel care ai reusit sa aduni in jurul tau toate fortele din jurul miscarii tale politice, care datorezi bani si influenta cercurilor care te-au creditat, vei renunta cu adevarat la propria ta familie politico-economica? Este o disimulare, o ipocrizie pe care o permitem si o incurajam cu totii.

In al treilea rand, omul politic va fi mereu tentat sa actioneze politico-administrativ, odata ajuns la Cotroceni. Va cere Premierului sa faca diverse lucruri, va interveni in Parlament, va interveni la alte institutii ale Statului, va influenta politica, atat legislativ, cat si administrativ, fiindca asa il imboldeste “fiziologia” lui de politician. Nici macar nu trebuie blamat pentru un atare instinct. Dar o astfel de personalitate nu ar trebui sa ajunga intr-o pozitie atat de nepotrivita cu el, cum este Institutia Presedintelui.

S-a inpamantenit, de doua decenii incoace, eroarea ca cel mai tare politician trebuie sa ajunga Presedinte. Desi toata lumea din spectrul puterii (politicieni, ziaristi, oameni de afaceri) stiu prea bine ca Palatul Cotroceni nu are nici un instrument financiar sau institutional pentru a administra politic, toata lumea participa cu insufletire la campania politica prezidentiala, pentru ca apoi toata lumea sa critice pornirile anti-constitutionale ale celui ales in pozitia de Presedinte al Romaniei.

Atributiile de politica externa si de aparare ale Presedintelui sunt putine si se refera la situatii cu totul speciale. Ele sunt prevazute clar de Constitutie. Dar textul nu poate impiedica ambiguitatile din practica. 

Chiar si in cazul modificarii Legii fundamentale, ori in alte prevederi importante, in care o decizie constitutionala nu are doar implicatii politice, ci si statale, rolul Presedintelui este destul de limpede stipulat. Știu ca sunt ambiguitati la nivelul diferentelor de atributii intre institutiile Statului in actuala Lege fundamentala, dar afirm cu convingere ca nu acestea sunt sursa principala a comportamentului haotic de astazi din viata publica romaneasca. Dupa mine, cauza principala este exercitiul politic de la Cotroceni, in detrimentul comportamentului statal.

In al patrulea rand, confiscarea multora dintre prerogativele Prim-ministrului creaza serioase disfunctii politice. Atunci cand Presedintele si Premierul sunt din partide diferite, exista un anume fel de blocaj. Unul vizibil, zgomotos, conflictual, in care institutiile sunt in mod abuziv folosite ca arme de dat in cap adversarului. Atunci cand cei doi apartin aceluiasi partid, apare un alt fel de blocaj, in care disfunctiile sunt aproape invizibile, dar nu mai putin grave. Un corp institutional de dimensiunea si impotanta Guvernului este redus, putin cate putin, la un rol ambiguu, la o atitudine formala, despre care toata lumea stie si zambeste dispretuitor. Scaderea respectului fata de Guvernare are repercusiuni grave, mai ales pentru guvernanti. Societatea romaneasca are prea mult obiceiul de a face cu ochiul atunci cand vine vorba de putere: poate sa spuna Premierul ce-o vrea, noi stim cine este adevaratul sef!

Un lucru mai grav decat slabirea rolului administrativ al guvernarii, este blocajul la nivel parlamentar. Oricat de buna sau rea este componenta unui Parlament, intr-o legislatura sau alta, acesta este instrumentul suprem al democratiei. Existenta partidelor politice in plan civic si prezenta lor in Parlament, prin alegeri libere, acestea sunt cele doua conditii fundamentale pentru ca o tara sa fie democratica. Dar democratia trebuie sa dureze mai mult decat o zi, cea a alegerilor generale. Daca dupa alegeri, majoritatea parlamentara care se creaza este manipulabila institutional, daca nu este capabila sa proiecteze o guvernare care sa ajunga cu adevarat la Palatul Victoria, daca altcineva, instalat la Cotroceni, spune Parlamentului si democratiei ce este mai bine, atunci nu exista nici libertate, nici exercitiu democratic. Nici macar daca acel cineva are bune intentii. 

In al saselea, rand, alegerea Presedintelui Romaniei nu ar trebui sa aiba nici o repercusiune la nivel parlamentar sau guvernamental. De aceea a si fost schimbat numarul de ani al celor doua mandate: Presedintele are cinci ani, senatorul si deputatul au patru ani. In mod normal, alegerea Presedintelui nu ar trebui sa afecteze structura Guvernului, nici activitatea sau componenta comisiilor Parlamentului, nici politicile interna si externa ale Romaniei. In practica se intampla exact contrariul, spre beneficiul celui la putere, spre paguba celui din opozitie si spre deznadejdea cetateanului roman, care a incetat de saizeci de ani sa mai stie la ce foloseste sa ai un Stat. 

Daca intrebi pe romani ce este Presedintele Romaniei, lumea iti va spune ca este seful tuturor, cel mai tare politician din Romania. Constitutia spune altfel. Iar oamenii cu putere din Romania (politicieni de toate culorile, intelectuali celebri, mari oameni de afaceri) au raspunderea lor pentru aceasta anomalie.

Ce este cu adevarat de neinteles (si, de fapt, imbraca forma unei aberatii), este felul in care exact cei care sufera zi de zi de pe urma acestei anomalii, adica oamenii politici, sunt cei care o fac posibila si o incurajeaza. Ei sunt gata sa iti explice cu convingere de ce este mai bine sa fim strambi institutional si au chiar un zambet de superioritate, privindu-te cat de idealist si de in afara realitatii esti tu, cel care indemni la normalitate. 

Trebuie spus ca, uneori, cei care se afla in pozitia suprema in Stat au proiecte benefice tarii. In ultimii douazeci de ani, multe dintre deciziile, actiunile, dezideratele lor au fost de mare importanta. Dar felul in care binele se performeaza institutional conteaza tot atat de mult pe cat conteaza decizia pe care o iei. Nu poti incalca mereu Constitutia, doar fiindca este singurul fel in care poti face binele. Exista un pericol de a devia mersul democratic in orice moment istoric. S-a facut mult rau continentului european cu votul democratic al populatiei si cu acordul tacit al oamenilor influenti economic sau cultural.

In al saptelea rand, personalitatea de la Cotroceni are cateva obligatii constitutionale pe care nu are cum sa le performeze daca poseda un pronuntat profil politic. Exista, in prerogativele prezidentiale, obligatia fundamentala de a media, de a reprezenta, de a armoniza, de a veghea la bunul mers al tarii si la respectarea Constitutiei. Cum poti supraveghea sau media ceva ce tu singur faci, cu propriile maini? Cum poti reprezenta, ritual si ceremonial, atunci cand tu petreci 24 de ore din 24 alergand dupa suport electoral, popularitate, incredere, voturi, simpatie si notorietate? Nu este pacat de calitatea unui invingator politic, irosita pentru exercitarea unei pozitii publice care-i cere exact contrariul a ce stie el sa faca?

Daca va uitati la realizarile Palatului Cotroceni din ultimii cinci-sase ani, veti constata ca tot ceea ce s-a infaptuit bine se putea face de pe pozitia de Prim-ministru. Fara incalcarea Constitutiei, fara incalecarea institutiilor, fara umilirea partenerilor si abuzarea oponentilor. 

Totodata, nimic din ceea ce reprezentarea statala a avut nevoie, in acesti ani, nu a fost servit cum se cade, de la Cotroceni. Un comportament de tip statal, neutru, de inalta tinuta, a avut in schimb Regele Mihai I. Dar, pentru a fi corecti, subliniez inca o data ca raspunderea pentru acesta perpetua anomalie nu o are politicianul ales pe cinci ani la Cotroceni, cat o au oamenii politici (mai ales adversi), oamenii de afaceri, oamenii de cultura si toti cei care ar putea indrepta lucrurile si nu o fac. 

Acest pagubos fel de a exercita puterea ne va costa scump, in viitor. De la actiunea de zi cu zi a “sefului supreme”, de la abuzurile si actiunile neconstitutionale si extra-institutionale pe care le produce in fiecare zi (uneori cu bune intentii) ni se va trage disolutia institutionala, posibila din pacate chiar si intr-o tara din Uniunea Europeana. Avem acum, in anul 2010, exemple sub ochii nostri, cum tari din Uniune pot traversa grave crize economice datorita crizei institutionale.

Locul omului politic puternic, de succes, al invingatorului in arena politica este la sefia Guvernului. Un om care a ajuns presedintele partidului lui are obligatia de a ramane acolo si de a-si duce partidul la victorie in alegerile generale. Astfel, el poate avea sau negocia o majoritate parlamentara care sa ii conduca propriul partid spre guvernare. Acesta este destinul, drumul, coerenta unui demers politic in Romania, conform cu Constitutia.

Daca cele trei institutii fundamentale ale democratiei si libertatii (Parlamentul, Guvernul si Institutia Presedintelui) sunt folosite ca instrumente ale bunului-plac, atunci ce fel de prezent si viitor vrem noi sa avem? 

Primii care avem nevoie sa intelegem exact ce inseamna aceste lucruri suntem noi, spectatori si protagonisti ai vietii publice. Asa cum spuneam, nu are rost sa criticam politicienii, daca noi facem exact aceleasi greseli ca ei. Daca cei ce alcatuiesc societatea civila vor intelege ca legile si mai ales Constitutia sunt facute pentru a fi respectate in viata de zi cu zi, viitorul este de partea Romaniei. Daca vom continua sa fim convinsi ca tara noastra este facuta sa fie abuzata din interior si condusa sau influentata din exterior, daca ne vom incapatana sa credem ca Romania nu merita sa fie luata in serios si nu are de ce sa fie respectata, atunci ne meritam soarta.

Suntem in secolul al XXI-lea si la douazeci de ani de la caderea dictaturii comuniste in Romania, prabusirea bipolarismului mondial si triumful democratiilor. Avem mai multa liberatate, optiuni, deschidere internationala, suntem membri ai Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord si ai Uniunii Europene, ne bucuram de beneficiile re-conectarii tarii noastre cu lumea civilizata. Din pacate, la inceputul anului 2010, tara se afla intr-un proces de tranzit de la entuziasm la depresie, adevar care nu poate fi evitat, ci trebuie trait, inteles si depasit.

Uitandu-ma la ultimii o suta cincizeci de ani de istorie romaneasca, admirand lacasurile de cultura, administrative, de cult sau de invatamant ridicate sau refacute de Familia Regala, am fost impresionat sa surprind forta pe care o aveau asociatiile de breasla, mestesugarii, artistii, oamenii de stiinta sau functionarii, cu alte cuvinte profesionistii Romaniei din toate domeniile.

Bisericile si primariile, bibliotecile si cercurile militare, universitatile si colegiile nationale, scolile de arte si meserii si liceele, templele artelor si camerele de comert, toate atesta prezenta in Romania secolelor al XIX-lea si al XX-lea a unor puternice bresle: comercianti, meseriasi, artizani, alaturi de asociatii respectate de pictori si arhitecti, sculptori ori constructori. Asociatiile de breasla erau puternice si in domeniul literaturii, al gazetariei, al invatamantului, stiintei sau tehnicii. Indiferent cat de grele au fost imprejurarile istorice, Romania moderna a fost pe mana oamenilor care si-au cunoscut profesia, a specialistilor.

Ca un simbol al coincidentei istorice, Constitutia statului modern, Casa Regala si Academia Romana au aceeasi data de nastere: 1866. Fiecare, dintre acesti piloni ai statalitatii noastre moderne, cu uneltele specifice, a promovat in societatea romaneasca conceptul si valorile morale asociate profesionalitatii.

Carol I a construit statul roman pe principiul profesionalismului, al perfectionarii neincetate. Institutiile moderne ale statului s-au faurit, din anul 1866 pana in 1947, pe temeiul calitatii profesionale si al meritului. A fost timpul unei aspiratii institutionale catre mai bine, in care cuvintele intru care neamul nostru s-a manifestat in Europa au fost “solidaritate”, “unire”, “impreuna”, “prin noi insine”. Travaliul Casei Regale din 1866 pana astazi a fost unul de adunare a energiilor bune, talentelor si oamenilor de calitate ai tarii. Academia, Biserica, Armata si Casa Regala au pus impreuna esentele rare ale natiunii. Ne-am cucerit independenta pentru ca am stat impreuna. Am facut Marea Unire pentru ca am fost impreuna, am facut o tara moderna pentru ca am fost impreuna, am depasit crize si am castigat razboaie pentru ca am fost impreuna. Nu este nici un secret aici. Oamenii de calitate, profesionistii nu divizeaza, nu separa, nu distrug. Profesionistii inspira, construiesc si unesc. Aduc valoare breslei lor, aduc valoare epocii si tarii lor, stand impreuna.

Dupa anul 1989, societatea romaneasca, slabita, incepea sa-si manifeste instinctul binelui. S-au restructurat uniuni de creatie, s-au organizat pe principiul libertatii sindicate si patronate, s-au refacut Camere de comert, Bursele de valori si marfuri, s-a dat frau liber spiritului civic si initiativei personale. Din pacate, dispretul fata de institutii si valori si umilinta, frica, saracia instalate timp de patruzeci de ani au inhibat sensul, importanta, criteriul profesionalismului. Societatea romaneasca a parut impermeabila la bine. În mai toate domeniile publice ale anului 2009 gasim inca destui neaveniti, oameni incapabili de constructie, egoisti si lipsiti de viziune. Romania de astazi este libera, dar nu este inca profesionista.

Profesionistul uneste, diletantul dezbina. Principala problema a societatii romanesti informate, democratice, libere si din ce in ce mai prospere este amatorismul care contamineaza cu dezbinare. În fiecare dintre domeniile vietii romanesti este urgenta nevoie de seriozitate, etica si pricepere. De mestesug, arta si stiinta. De capacitatea de a face bine un lucru, de a stapani propria indeletnicire. Profesionalism inseamna lucru de calitate, spirit de raspundere, altruism, respect, grija de a forma ucenici, iubirea de profesie, dedicatie si dorinta de a avansa in cunoastere.

Profesionistii romani din diverse domenii, cei care exista, au nevoie sa fie in primele randuri ale domeniilor lor de activitate, protejati, incurajati, pentru a da puterea exemplului personal si pentru a fi stapani pe destinul propriului lor domeniu. Pentru ca expertiza lor, cuvantul lor sa atarne greu in deciziile tarii. Ei sunt “aristocratia” vremurilor democratice, reprezentantii meritului si ai predictibilitatii. Profesionistii din toate domeniile au nevoie sa vorbeasca pe o singura voce, sa se manifeste de pe o platforma comuna. Pentru ca au o misiune comuna, aceea de a duce mai departe tara, de a-i oferi perspectiva si viitor.

Societatea romaneasca intelege din ce in ce mai bine ca patriotismul are o masura precisa si obligatorie in dezvoltarea infrastructurilor sociale; ca etalonul etic, moral si profesionist al guvernarii este tot atat de necesar ca reprezentarea parlamentara si alegerile libere; ca puterea exemplului personal este tot atat de valoroasa ca si prosperitatea; ca legitimitatea data de voturi nu inlocuieste mandria si increderea; ca inteligenta societatii civile nu tine loc de generozitate si ca abilitatea politica nu poate suplini loialitatea.

Temeinicia profesionalismului si a institutiilor reprezinta un element structural tot atat de necesar societatii romanesti pe cat este cel politic, construit in armonie si complementaritate cu acesta.

Profesionalismul este o conditie a generatiei noastre pentru a pune umarul la statornicia Romaniei. Profesionistii, chiar cei fara putere politica sau raspunderi administrative au o vocatie naturala de leadership.

Peste tot in Europa, unde sistemul democratiilor liberale functioneaza performant si coerent de sase decenii incoace, se cauta solutii pentru administrarea schimbarilor dramatice care au loc in societate, pentru a opri degradarea substantei puterii publice, pentru a face fata lipsei de generozitate, de entuziasm si de responsabilitate.

În Romania, desi de douazeci de ani incoace incercam sa consolidam institutiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de comportamentul si de actiunile indivizilor, de multe ori nepotriviti cu locul pe care il ocupau. Mercantilismul si superficialitatea au adus mediocritate in spatiul public, au instalat modele false, cu grave consecinte sociale.

Institutia trebuie sa fie mai importanta decat omul, iar noi am indeplinit rar acest criteriu. Doar cu aceasta precautie a sistemului putem impiedica devierile pe care democratia, ca instrument, nu le poate evita. Daca ne uitam la Romania ultimelor doua decenii, vom realiza masura in care a lipsit profesionalismul, desi performanta democratica a fost intr-o evolutie continua.

Lumea de astazi este intr-o puternica stare de disconfort identitar, iar Europa, desi bine administrata, este campioana in acest sens. Se pot administra politic institutiile publice. Nu se pot insa administra politic demnitatea, increderea, entuziasmul, mandria si afectiunea. Ele pot fi inspirate, servite doar cu instrumentele profesionalismului, in toate domeniile vietii romanesti.

Împlinirile lui Carol I raman in istorie nu fiindca au fost monarhice, ci fiindca au fost fondatoare de stat modern, vizionare si aducatoare de statornicie. Ele au validat profesionalismul, ca element structural al societatii romanesti. Romania europeana, folosind fara complexe de inferioritate aceste valori, va fi o tara mai puternica, pragmatica si capabila sa infrunte timpuri ce nu se anunta nici linistite si nici pasnice.

Au trecut douazeci de ani de la caderea comunismului, o natiune intreaga a trait speranta libertatii, si-a dorit progresul si a asteptat implinirea unui vis de mai bine. Unii au numit acest moment o revolutie. Dar modul in care ne-am privit institutiile si in care ne-am comportat unii cu altii ne-a aruncat intr-un cerc vicios la nivelul societatii si al fiecarei surse de progres efectiv. Nu am pus mai deloc omul potrivit la locul potrivit. Nu am servit institutiile, ci ni le-am aservit.

Anii acestia, de criza economica globala si nationala, ne ofera sansa pentru o adevarata schimbare, pentru o altfel de Romanie. Iar raspunsurile pe care le cautam de douazeci de ani sunt acum la indemana si in fata noastra.

Născut la 7 iunie 1960, la Iași, fiu al profesorului doctor René Duda și al medicului Gabriela Constandache.

Căsătorit cu Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei române la 21 septembrie 1996

Creat Principe al României și Alteță Regală (2005)

Liceul Internat din Iași 1979 și Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică 1984

Colegiul Național de Apărare, seria a XI-a, 2002

Cursuri la Colegiul George C. Marshall, Garmisch, Germania (Senior Executives) septembrie 2003 și John F. Kennedy School of Government, Universitatea Harvard (Senior Executives in National and International Security) august 2004

Colonel în Armata României (r) (2005) și doctor în știinte militare (2006)

Doctor Honoris Causa al Universității Academiei de Științe a Republicii Moldova (2015)

Decorat de Regele Mihai cu Marea Cruce a Ordinului Carol I (2007) și cu Marea Cruce a Ordinului Coroana României (2011)

Reprezentant Special al Guvernelor României 2002-2008 și consilier al Regelui Mihai I 2001-2017

Din 1974 pâna în 1999, Principele Radu a susținut o bogată carieră artistică în teatru, film și televiziune în țară și în Franța, Belgia, Elveția, Luxemburg, S.U.A., Israel, Macedonia și Camerun. El a realizat în 1993 primul proiect de terapie prin artă “Artécole”, pentru orfanii din România

Principele a jucat un rol important în cadrul vizitelor oficiale ale Regelui Mihai I din 1997 și 2002, pentru integrarea României în NATO și UE în Marea Britanie, Belgia, Spania, Luxemburg, Țările de Jos, Norvegia, Suedia și Danemarca

În 1997-2001, Principele Radu a însoțit pe Rege în călătoriile lui în România, Europa și SUA. Alteța Sa Regală a creat conceptul Turneului Mileniului, pe care Majestatea Sa l-a făcut în țară pentru anul 2000. De la revenirea în România, la Palatul Elisabeta, în anul 2001, Majestatea Sa Margareta și Principele Radu reprezintă Familia Regală în sute de acțiuni publice anual, în București, în țară și în străinătate

Principele a susținut 360 de conferințe despre România în țară și în Austria, Azerbaidjan, Belgia, Canada, Republica Cehă, Croația, Egipt, Elveția, Emiratele Arabe Unite, Estonia, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, India, Iordania, Israel, Irlanda, Italia, Japonia, Letonia, Lituania, Marea Britanie, Maroc, Moldova, Olanda, Polonia, Senegal, Slovacia, Slovenia, Statele Unite, Suedia, Thailanda,Turcia, Turkmenistan și Ungaria

Împreună cu Margareta, Custodele Coroanei române, a fondat în 2015 bursele anuale “Regele Carol I” și “Regina Elisabeta” la Academia de Studii Economice din București și bursele “Regele Ferdinand” și “Regina Maria” la Universitatea Academiei de Științe de la Chișinău

Principele Radu este autorul cărților:

Dincolo de mască – UNITEXT 1997, L’âme du masque – Belgia 1998, Ana a României – Un război, un exil, o viață – Humanitas 2000, 2005 și 2008, Michael of Romania – A Tribute, Suedia – S.U.A. 2001, Mihai al României – Humanitas 2001 și 2008, Anne of Romania, A War, An Exile, A Life, Fundația Culturală Română, 2002 și Humanitas 2006. Kildine (traducerea românescă a cărții de povești a Reginei Maria a României), Corint 2003, Șapte, Nemira 2003, The Royal Family of Romania, Humanitas 2004 și 2008, Europa din noi, Polirom 2005, Persona, Nemira 2006, Palatul Elisabeta, Humanitas 2006,Biblioteca în flăcări, Polirom 2007, Elena, portretul unei regine, RAO 2007, Nunta de diamant, RAO 2008, Coroana română, Curtea Veche 2009, Altfel, Polirom 2009, Provizoratul istoric, Polirom 2010, Provisional Romania, Litera 2011, Lumea Regelui (editarea volumului), Polirom 2011, Muzica Regelui (textul volumului), Curtea Veche 2011, Anul Regelui, Curtea Veche 2011, Mașinile Regelui, Curtea Veche 2012, The King’s Year, Curtea Veche 2013, Ana. Portretul Reginei, Curtea Veche 2013, Trei poduri peste lume, Curtea Veche 2013, Crăciunul regal, Curtea Veche 2013 și 2014, Calendar regal 2015, Curtea Veche 2014, Regalitatea, astăzi, Curtea Veche 2015, Calendar regal 2016, Curtea Veche 2015, Săvârșin, detaliul, Curtea Veche 2015, Calendar regal 2017, Curtea Veche 2016, Povestea Castelului Peleș, Curtea Veche 2017, Calendar regal 2018, Curtea Veche 2017

Principele Radu a acordat Înaltul Patronaj:

• Federației Române de Karate Tradițional
• Festivalului internațional EUROPAfest (Jeunesses Musicales)
• Școlilor de Vară “Leaders Romania”
• Concursului național școlar “Basmele Reginei Maria”
• Cameratei Regale a Universității Naționale de Muzică, București
• Simpozionului anual “Dimitrie Cantemir” al Colegiului Național Cantemir, Iași
• Festivalului Internațional de Film București
• Asociației “Inițiativa Tinerilor pentru Modernizarea României”, Cluj
• Observatorului European al Plurilingvismului (Paris, Franța)
• Federației Române de Scrimă
• Federației Române de Tir cu Arcul
• Corului Regal (Universitatea de Muzică din București)
• Asociației Studenților Economiști din România
• Federației Naționale a Crescătorilor de Porumbei din România
• Liceului Academic de Arte Plastice din Chișinău
• Comitetului Național Paralimpic România
• Asociației Voluntarilor Invictus România

Din septembrie 2012, funcționează la Adjud Școala gimnazială “Principele Radu”

Din anul 2015, Majestatea Sa Margareta și Principele Radu au fondat patru burse regale: Regele Carol I și Regina Elisabeta (anual, pentru doi studenți ai Academiei de Studii Economice din București) și Regele Ferdinand I și Regina Maria (anual, pentru doi studenți ai Universității Academiei de Științe din Chișinău).