„Buna,

Am o poveste pe suflet, nu si o conluzie pentru ea insa am decis sa va scriu doar pentru a ma elibera poate. Sunt inca tanara, voi implini curand 24 de ani. Nu sunt o fata urata, sunt glumeata, am o cariera frumoasa, ma pot intretine singura, insa ma simt pustie.

Am iubit un om din tot sufletul. Acum nu stiu daca il mai iubesc, nu ii doresc raul, nu ma interesez de viata lui, insa nu vreau sa-l revad. Am avut o relatie de 3 ani, in care l-am ajutat foarte mult, atat moral cat si financiar. Fericirea lui era scopul meu.

Locuiam impreuna, vorbeam adesea de logodna si mereu despre o familie. Insa, totul s-a naruit cand am ramas insarcinata si i-am spus ca vreau sa pastrez copilul desi nu il planuiesem.

In 15 minute, mi-a marturisit ca nu ma iubeste, ca are pe altcineva, m-a mintit ca va pleca din oras definitiv cu serviciul si ca e ultima oara cand il vad. Si asa a fost, a strans tot ce avea si a iesit pe usa cu mesajul ” Daca am uitat ceva, aia e”.

Mama m-a crescut singura, nu mi-as fi dorit asta pt copilul meu insa…iubeam ce aveam. Din pacate, am inceput sa fumez foarte mult, nu dormeam, mergeam la lucru, nu puteam manca.

De la apropiati primeam numai replici dure ” Ce o sa-i spui cand o sa creasca?” , „Ce o sa te faci daca X va veni peste ani la usa brusc ca vrea sa-si vada copilul” , „Cine te va ajuta sa-l cresti”. Si aveau oarecum dreptate insa ce imi ramasese era ratiunea mea si motivatia de a continua.

M-as fi dat pe mine, desi probabil nu era suficient. Oricum asta nu o sa mai stiu. Pana intr-o noapte cand am avut dureri si sangerari. Am ajuns la Elias, in Bucuresti si mi s-a spus ca „fatul nu are activitate cardiaca”. Murise si mi l-au scos fara anestezie. Am urlat ca un animal de durere. Nu credeam ca este posibil sa te doara totul si sa continui sa traiesti.

L-am anuntat printr-un mesaj ca nu mai am copilul. Nu am primit nici ” Imi pare rau’ sau ‘ Esti bine”. Apoi, am fost „puternica”. Am muncit si mai sarguincios, am avansat, m-am aranjat cum face orice femeie, mi-am pus obiective sa merg in calatorii si sa-mi iau casa, m-am apucat de yoga, m-am insris in asociatii. Si acum traiesc la fel. Ocupata, vesela dar cu un gol in suflet pe care nu-l pot imbuna deloc.

Am incercat sa imi pese de altcineva. Nu pot. Imi e frica si ajung sa realizez ca niciodata nu o sa mai simt nebunia pe care am simtit-o. Ce-i drept nici durerea.

De la cel care a plecat, nu am auzit nici pana acum macar un „Imi pare rau, nu meritai”. Nu stiu nimic de el, dar banuiesc ca ii merge foarte bine.

Cum uit? Nu am poze, nu il caut, nu incerc sa rememorez niciun moment de-al nostru frumos sau urat. Ce om poate sa traiasca fara niciun regret? Stia ca-l ador.
Intrebarea e..cat pot sa traiesti ocupata si vesela, dar cu un suflet pustiu si cu o ecografie in geanta?”