Draga jurnalule,

Sunt in Coyhaique, Patagonia chiliana, unde vroiam sa ajung acum doi ani, cand cu aventura mea sudamericana, și nu am putut din cauza blocajului aluia rutier, cred ca ți-am povestit atunci.

Ți-am povestit, nu? Cand eram in Punta Arenas, in sud, și am vrut sa-mi cumpar bilet de autobuz spre Coyhaique și femeia de la ghișeu mi-a zis ca nu se poate, pentru ca drumurile din regiune sunt blocate pe motiv de proteste și orașul e izolat, nu intra niciun autobuz, nicio bicicleta, nici macar un camion cu marfuri de trei saptamani, de s-au golit supermarketurile și nu se mai gasește un litru de ulei in tot orașul, și eu cica vreau sa ma plimb. Cand credeți ca ma mai intorc eu, din Romania, la capatul lumii? am intrebat-o atunci, cand?

Și chiar nu-mi inchipuiam ca apuc prea curand, la urma urmei Patagonia e departe oriunde ai fi. Dar joia asta ne-a anunțat șeful ca ne da liber luni și marți dupa trei luni de munca pe branci, și eu, care planuisem inițial sa-mi petrec weekendul la mare, m-am intrebat in sinea mea ce-ar fi sa nu plec la doua sute de km de Santiago ci la… mmmm, hai sa sfidam bunul simț… doua mii?

Așa ca mi-am luat compulsiv un bilet de avion cu plecare a doua zi, nici eu nu știu ce bafta am avut sa-l gasesc cat de cat ieftin, am decolat, am aterizat, am ieșit din aeroport am vazut ca cerul dadea un spectacol de zile mari (precizez ca in situații de genul asta in Patagonia mereu ai bilet la categoria VIP), am ajuns in oraș, am dat o raita prin piața in cinci colțuri din centru (unica in Chile, mi se precizeaza cu mandrie), am ieșit cu niște prieteni de-ai unei prietene la un sushi, am prins un rasarit pe carretera austral, am trecut pe langa munți, rauri multicolore, lacuri cu apa turcoaz, stanci inzapezite, cerbi patagonici, paduri dese, vai spectaculoase, cascade, m-am plimbat cu barca, am intrat in peșterile de marmura care tot apar pe facebook in postari virale cu “x locuri spectaculoase in care sa ajungi inainte sa mori”, am facut poze peste poze, am terminat bateria telefonului, am terminat-o și pe cea a aparatului foto, am sarit, am alergat, am revenit, iar acum sunt, dupa cum spuneam, la Coyhaique, in fața sobei din hostel. Racita bocna de la prima ninsoare care a dat imediat dupa sfarșitul verii, scriind in carnețel, nevenindu-mi sa cred tot ce mi s-a intamplat in ultimele doua zile.

Draga jurnalule, de fapt ce vroiam eu sa-ți zic cu toata introducerea asta lunga e ca filmele documentare nu mint. In Patagonia chiliana chiar sunt casuțe de scandura cu acoperiș inclinat, in curțile oamenilor chiar cresc copaci de araucaria, in birturi chiar se asculta chamame, oamenii chiar mananca kuchen de mere și beau mate, ca in Argentina, pe strazi chiar miroase discret a rașina de brad, iar barbații, inclusiv cei tineri, chiar poarta, in Anno Domini 2014, basca.

Cu drag