Masa era acoperita cu musama roz cu modele de fructe, cam cum aveau bunicii mei din Tirgu-Mures si un polonic ruginit atarna de tocul usii roase de vreme si de vant. Daca as fi deschis sertarul probabil as fi gasit furculite si cutite, dar nu mi-era foame si oricum in orasul asta nu mai mancase nimeni de mai bine de cinzeci de ani, conservele de pe raft erau aproape sigur stricate. N-am deschis sertarul. 

Intrasem in casa oamenilor fara sa le bat la usa, fara sa sun la sonerie si fara nici macar sa dau buna-ziua. Din bucatarie, am dat buzna in dormitor fara nicio pudoare, la picioarele patului era o oala de noapte cu smaltul ciobit, pe perete o fotografie de familie alb-negru intr-o rama de lemn. Daca as fi deschis usa dulapului probabil as fi gasit asternuturi, dar nu-mi era somn si oricum in orasul asta nu mai atipise nimeni de mai bine de cinzeci de ani, asternuturile aproape sigur ar fi mirosit a vechi. N-am deschis dulapul.

Am iesit din casa fara sa-mi iau la revedere de la gazde, oricum in orasul asta nimeni nu-si mai luase la revedere de mai bine de cinzeci de ani, si n-am inchis usa dupa mine. Strazile ma asteptau cafenii-spalacite, confundandu-se cu peisajul dezolant in mijlocul caruia se intindeau. Nu mai alergase nici un copil pe ele din 1960, cand orasul Humberstone murise brusc.

Un oras cu certificat de nastere si de deces

Ca sa cunosti istoria Humberstone-ului nu e nevoie sa te afunzi in negura timpului. Localitatea are un an de nastere destul de recent, 1872, si un parinte, Compania de Nitratos del Peru. Cat despre amplasare, ati citit bine: Humberstone, orasul cu nume englezesc, se afla pe teritoriu sudamerican. Si cum, paradoxal, la periferii granitele sunt mult mai putin relevante decat la centru, la putin timp dupa infiintare Humberstone a trecut din Peru in Chile (o mica disputa teritoriala numita Razboiul Pacificului, care a lasat Peru-ul fara regiunea Tarapaca si Bolivia fara iesire la mare, avantaj Chile), fara ca acest lucru sa schimbe prea mult fizionomia locului, conditiile de viata ale celor care il populau si, cu atat mai putin, soarta, care-i era pecetluita inca de la inceput.

Humberstone s-a nascut la intersectia dintre doua intamplari. Prima facuse ca la un moment dat, prin secolul XIX, sa se descopere ca Atacama era bogat in salpetru. A doua facuse ca in momentul respectiv salpetrul sa fie si util pentru om, fiind folosit in productia de ingrasaminte artificiale si in industria de armament. Asa ca niste anumiti au pus ochii pe zacaminte, s-au hotarat sa le exploateze si, cum minereurile afundate in inima desertului nu puteau fi extrase de la distanta, au intemeiat mici asezaminte in apropierea minelor. Unul dintre aceste asezaminte a fost Humberstone.

Orasul a crescut, s-a dezvoltat, si-a schimbat patronul de cateva ori (numele actual vine de la ultimul dintre acestia, inainte orasul se chema La Palma), a trait momentele lui de criza interbelica atunci cand in Germania s-a inventat salpetrul artificial, a renascut dupa cativa ani de abandon si a reinceput activitatea extractiva pe undeva prin anii ’40. Iar in 1960 a murit brusc. Falimentul era, de data aceasta, ireparabil. Humberstone a fost parasit definitiv si aproape peste noapte.

Viata printre zabrelele unei distopii

Vantul suiera tacut in dupa-masa aia de Vest salbatic si eu tineam harta intre degete, sa nu-mi zboare din mana. Imi plac hartile. O harta serveste nu numai sa te orientezi, ci iti da o idee despre conceptul si valorile care au definit fizionomia unui loc, te face sa iti inchipui, daca ai putina imaginatie, cum se traieste acolo. Un oras care are in centru clubul veteranilor si pe aleea principala inchisoarea iti va spune o alta poveste decat unul structurat in jurul centrului comercial si al parcului de distractii. Asa ca harta Humberstone-ului era importanta, cu atat mai mult atunci cand stiam ca orasul nu crescuse organic, ci fusese rezultatul unui proiect deliberat, avusese in spate un (more or less evil) mastermind, si asta literalmente.

Litera B cu albastru inchis marca pe foaia de hartie locul unde ma aflam, ca in afisele cu usted esta aqui. Eram in centru.  Facand abstractie de lipsa oamenilor, piata cafenie-spalacita cu alei ingrijite, banci verzi si cosuri de gunoi in care nu se mai aruncase niciun muc de tigara de mai bine de cinzeci de ani avea un aer de ciudata normalitate. Mastermind-ul care concepuse orasul nu fusese cine stie ce creativ, configuratia locului respecta intru totul structura oricarei asezari sud-americane: piata centrala, zone rezidentiale, primarie, scoala, piscina si o zona industriala la margine. Cu o mica-mare deosebire: intr-un oras tipic de pe continentul asta cea mai inalta si mai impunatoare cladire din piata centrala e biserica, in timp ce la Humberstone teatrul si piata de fructe si legume dominau spatiul, si ele ridicate abia in anii ‘30, inainte constructia cea mai mare fiind cea care adapostea birourile conducerii. Chestie de prioritati, nu mai mult.

Aparentele inseala, insa, si aici mai mult decat oriunde altundeva; in racoarea depozitului de alimente am dat cu ochii de tabelul cu ratii de lapte condensat alocate pe sectoare si pe lunile anului si mi-am adus aminte ca normalitatea la Humberstone era ca o fata morgana a Atacamei. De fapt viata aici parea scoasa dintr-un vis urat. Minerii proveneau din toate zonele tarii si erau ademeniti la Humberstone cu promisiuni inselatoare. Odata ajunsi aici, ei si familiile lor, li se alocau casute mici si precare, regimul de munca era dur si inflexibil, plata nu era in bani ci in fise utilizabile doar in oras si suficiente doar pentru cumpararea unor ratii de alimente si produse decise de conducerea companiei. Viitorul copiilor era organizat, decis, programat. Iar orice incercare de revolta era inabusita cu brutalitate. Cum a fost cea din 1907, cand toti locuitorii orasului au fost masacrati in scoala Santa Maria din Iquique fiindca indraznisera sa ceara imbunatatirea conditiilor de viata.  

Am intrat in ceea ce fusese odata sediul conducerii. O masina de scris neagra la care nimeni nu mai batuse niciun proces verbal de mai bine de cinzeci de ani trona sugestiv pe o masa de metal.

Si totusi niciun cosmar nu e perfect. Se facuse tarziu si colegul meu de calatorie, Michel, se cam plictisise sa intre in toate darapanaturile si vroia sa ne intoarcem.

– Michel, inca un lucru, te rog!- Care?- Scoala.- Bine, eu te astept la intrare, grabeste-te!

M-am grabit. Am plecat in fuga, am gasit cladirea, am intrat intr-o sala de clasa la intamplare si m-am asezat in banca a patra, randul de la geam, lumina din dreapta. Mi-era mica si scartaia. Pupitrul din fata mea era scrijelit. Desenul era, scuzati cliseul, clasica inima strapunsa de o sageata.

Asa ca Humberstone e mai mult decat un vis urat. E tot amalgamul ala de emotii pe care il gasesti intr-o camera cu abtibilduri lipite de perete, intr-o casa cu pres la intrare, intr-o curte din care se vad apusuri rosii-nostalgice cu nuante de albastru, in toate detaliile din care iti dai seama ca, in ciuda a ceea ce reiese din telegramele oficiale, din tabelele de ratii si din listele care inventariau magarii din oras, acum mai bine de cinzeci de ani acolo locuisera oameni, nu roboti. E empatie. Ca literatura buna.

Cateva informatii cu caracter practic, in caz ca are careva drum prin Chile

Humberstone este unul dintre orasele-fantoma din nordul tarii, vestigii ale epocii salpetrului. De fapt cred ca v-ati dat seama din text. Daca nu, se cheama ca trebuie sa mai lucrez la claritate. Este cel mai bine conservat si (intr-un fel) restaurat dintre ele si face parte de cativa ani din patrimoniul UNESCO, alaturi de Santa Laura. Asta nu inseamna ca e napadit de turisti, multa lume nu stie de el, multa lume nu e interesata in mod deosebit, asa ca inauntru bate vantul. Si la propriu, si la figurat (apropo, nu va zic ce senzatie e sa asculti vantul suierand sinistru printre tablele ruginite si gata sa se prabuseasca peste tine ale unei foste hale industriale!). Se ajunge acolo din Iquique, cu autobuzul, e cam la 60 km. Se revine in aceeasi zi, hoteluri in zona nu exista (ca noroc) si in casele alea parasite nu cred ca vreti sa fiti primii oameni care atipesc dupa mai bine de cinzeci de ani.