Don Luciano din Arraial d’Ajuda face cea mai buna tapioca com queijo e goiabada pe care am mancat-o, amestec intre dulce-acrișor-sarat, fara sa curga, sa se verse pe degete și sa-ți murdareasca hainele.

Sunt de cinci zile in Arraial și in fiecare seara, pe la 6-7, mi se face aproximativ foame. Ies din hostel și merg pana la bisericuța de pe promontoriul pe care in timpul zilei se vede marea pana hat. Ocolesc bisericuța prin stanga și traversez piațeta prin fața magazinelor de suveniruri. Langa barul unde se vinde bere și acai se face o straduța pietonala lunga de cam doua sute de metri, rua do Broduei (sic!). Parcurg tot Broadway-ul, trecand pe sub șiragurile de stegulețe ale țarilor din toata lumea. Ajung in piața principala a orașului. Ma așez pe bordura cu brațele in jurul genunchilor, atenta la ce se-aude, pe unde e mișcarea, cine cu cine intra-n vorba, din astea.

Pe la șase apar cațiva vanzatori ambulanți, mereu aceiași. Iși opresc carucioarele mereu in aceleași locuri, formand un fel de triunghi: doua tarabe cu acaraje marginesc intrarea pe strada Broduei, puțin mai la stanga e Tapioca da Gloria, apoi niște tipi cu parul rasta care vand bijuterii lucrate manual, un hipiot uscațiv pe la 60 de ani cu par lung și ochelari de soare stil John Lennon (ce-o fi vazand in intunericul serii cu ei?) care nu vinde nimic, dar fumeaza mereu o țigara (aceeași țigara?), don Luciano cu tapioca lui, un stand de hot dogs, un tip cu clatite, o taraba cu cocktailuri facute pe loc. Șirul se termina cu tipul cu dubița, un barbat pe la patrușcinci care pazește o dubița cu portbagajul deschis. In portbagaj un CD Player, langa CD player niște difuzoare, langa difuzoare un teanc de CD-uri cu rock mai vechi, Beatles, Led Zeppelin, Deep Purple, Nirvana, etc.

La șapte deschid pravaliile. Oficial, incepe seara.

Barul argentinian il recunoști dupa firma pictata de mana, in stilul fileteado din Buenos Aires. E spațios, cu pereți varuiți, mese puține și un salon de biliard. Pe meniu, empanadas argentinas, gratare argentiniene, bere și guarana. Proprietarul,  un tip din Rosario, e stabilit aici acum douazeci de ani.

Din spatele ochelarilor cu lentile groase ma privește incordat pe mine și pe cei trei francezi cu care stau la masa, zambește fals, nesigur pe el. Pe mine ma cunoaște, am mai intrat in bar acum doua zile, sa ma refugiez de ploaie. Mi-a zis atunci ca s-a luat curentul, ca singurul lucru pe care il are la bar sunt racoritoarele, și mi-a dat spray de țanțari, cu același zambet fals și tensionat. E bucuros sa ma revada, sau, in fine, cat de bucuros poate fi un om cu zambet fals. Pe baieți nu-i știe.– De unde sunteți?– Fransia, raspunde Steven, intr-o spaniola cu puternic accent franțuzesc.– Nu-mi plac francezii, le raspunde, iar gura i se crispeaza in ranjetul cunoscut.

Remy și Vijey rad, cred ca glumește, dar omul o zice foarte serios, se intoarce, și pleaca la o alta masa. Barul e aproape gol. Empanadele sunt bune. Pacat.

La Barraca da Morena, Morena, o femeie cu un aer de Carmen Miranda in pragul batraneții, intr-o rochie colorata cu fructe, pregatește cocktailuri pe strada. E o tipa dezinvolta, striga la trecatori mai in gluma, mai in serios, uita-te, mai, ce burta ai, las-o mai moale cu mancarea, bea un cocktail in schimb. Bauturile sunt, majoritatea, inventate chiar de ea. Contra sumei de zece reali, blenderul magic se ocupa de mariajul cosmic dintre ananas, papaya, concentrat de suc de cacao, lapte condensat, lapte de nuci de caju, cachaca, praf de guarana, și ce o mai fi in rețeta.

Zambiți, va rog. Sunteți in Bahia.

Marius e un norvegian imens, extrem de blond, cu ochii pierduți. Se plimba cu Luis, un brazilian de 56 de ani, de profesie dog walker. Luis plimba 23 de caini pe zi, de luni pana sambata, iar duminica iși ia zi libera. Are un dușman in Arraial și il informeaza pe Marius ca, avand in vedere ca au fost vazuți impreuna, dușmanul lui Luis va deveni și dușmanul lui Marius. Marius intra in panica. Dușmanul a incercat la un moment dat sa-l omoare pe Luis, impingandu-l pe scari. Dușmanul se dovedește a fi argentinianul cu restaurantul, care a inchiriat o casa, dar nu-și platește curentul, apa, intreținerea, motiv pentru care i-au fost taiate. Telenovela se dezbate aprins. Ce se va intampla cu Marius? Va reuși sa plece intreg din Arraial?

In piața centrala, de vorba cu amicii mei francezi, cu Marius și cu Luis, ma simt puțin invidioasa pe Marius. Prieteni in calatorie iși face oricine, dar dușmani? Ei?

Localul cu forro e un bar-terasa, cu mesele pe strada. Oricum Arraialul e liniștit, nu trece nicio mașina prin zona. Pe la unșpe și jumate, ne așezam la o masa și așteptam. Muzica vine din niște boxe, neonul proiecteaza o lumina albastra in cortul deschis in care sunt așezate mesele. Marius cere o bere. O bea pe toata ca pe un shot. Langa micul ring de dans improvizat pe trotuar intre mese și cladire se improvizeaza un fel de scena. O sa fie muzica live. Marius mai cere o bere.

Formația vine, voce, chitara, acordeon, percuție. Marius mai bea o bere. Perechile ies in sfarșit la dans, siluete atletice și mai puțin atletice, un cuplu care danseaza apropiat, intr-o sincronizare perfecta, desenand un arabesc invizibil, un negru beat unduindu-și corpul singur, cu mainile pe burta, iar regele de necontestat al ringului, un tip diform, mic de statura, danseaza rapid, curajos, cu toate femeile, pe rand, plimbandu-le, invartindu-le, aruncandu-le, prinzandu-le cu mișcari senzuale, sigure, ușoare, ca și cum nu ar fi facut nimic altceva in viața decat pași de dans. Marius mai bea o bere, pana ramane imobil, cu ochii inchiși, capul ținandu-se miraculos in poziție verticala.

Și eu langa ei, catapultata in scene dintr-un cotidian care nu e al meu. Acum cațiva ani m-aș fi simțit un martor clandestin care e și nu e el, in paranteza din propria viața, un spectator ratacit pe scena, intors pe dos și surescitat de ocazia nebanuita de a se afla chiar langa actori, de a fi parte din filmul documentar care ruleaza pe ecranul lui mental, in fața camerei și nu in spatele ei…

Acum cred doar ca viața mea e aici și acum. Realitatea lor e și realitatea mea. Nu exista camera. Nu exista scena, suntem toți actori. Cotidianul meu și al lor se intrepatrund, se apropie și se indeparteaza intr-un ritm natural ca respirația, blend in, blend out, blend in, blend out, blend in…