More

    Lencois Maranhenses – trei zile prin desert in flip-flops

    on

    |

    views

    and

    comments

    Stiti cum este sa iti doresti mult, foarte mult sa ajungi intr-un loc? Sa strangi bani luni sau chiar ani de zile pentru o excursie, sa planifici fiecare pas si sa iti imaginezi cum va fi, ce vei spune, oamenii pe care ii vei intalni? Aceasta poveste nu este despre asa ceva. Este despre o excursie care nici macar nu era pe lista mea atunci cand am venit in Brazilia. Oricum, sincer vorbind, daca as fi planificat-o cum se cuvine, probabil nu as fi avut curajul sa o fac.

    Aflasem de „Lencois Maranhenses” mai mult intamplator, cu o luna inainte sa ajung acolo. La acel moment intrasem in vorba cu o nemtoaica, abia ajunsa la hostelul de unde urma sa plec in aceeasi dimineata. Fata, aflata, la fel ca multi altii, intr-o excursie de cateva luni prin America Latina, mi-a povestit despre un loc absolut fantastic, cu dune albe si lagune de un albastru topaz, loc pe care il descria drept cel mai frumos pe care il vazuse vreodata. Cum eram la finalul unei calatorii in Amazon, marturisesc ca aveam o oarecare reticenta sa cred ca exista pe lume locuri mai frumoase decat cele pe care tocmai le vazusem. Nu mi-a luat, insa, mai mult de un search pe Google sa decid ca trebuie sa ajung acolo.

    Dupa multe cautari am aflat urmatoarele: la Parcul National Lencois Maranhenses se ajunge in mai multe feluri, cel mai popular printre purtatorii de rucsace fiind prin Barreirinhas, un orasel micut aflat la cam 3-4 ore distanta de Sao Luis, capitala statului brazilian Maranhao.( In caz ca va intrebati, Maranhao este unul dintre cele 27 de state federate ale Braziliei si se afla pe coasta de nord-vest a continentului sud-american). Sao Luis are aeroport si de la Brasilia sunt curse de cateva ori pe zi, bus-ul de la aeroport pana in Barreirinhas putand fi programat in avans sau luat, pur-si-simplu, din fata aeroportului, asa cum am facut eu. In Barreirinhas, cam toate hotelurile si hostelurile ofera excursii pe diverse rute in parcul national deci nu e chiar o filozofie sa rezervi ceva. Am ales excursia propusa de hostelul unde aveam sa ma cazez fara sa citesc cu mare atentie mesajul lor cu privire la distantele implicate si mijloacele de transport inexistente.

    Asadar…

    Ziua 1. Am ajuns la 8 dimineata in Barreirinhas, dupa o noapte intrega petrecuta pe drum. Cam 10 minute mai tarziu eram deja la hostel. Odata ajunsa am fost invitata la micul dejun dupa care am adormit 10 minute in hamac. Pe la 9 fara 15 mi-am pus lucrurile esentiale pentru 3 zile intr-un ghiozdanas, am abandonat sandalele de trecking in favoarea slapilor tip flip-flop si la 9 eram gata de plecare. Pe drum am fost condusa, mai intai, pe la niste magazinase de unde ne-am cumparat mancare si apa iar apoi la o barca arhi-plina, pe care abia am gasit loc si care ne-a dus cam 50 minute pe raul Preguica spre nord, catre plaja Cabure.

    Pentru ca amiaza nu este tocmai perioada propice pentru o plimbare prin desert, ghidul m-a condus la un barulet de pe plaja unde am ramas pana pe la 3 dupa-amiaza. Nu am fost inca in Jamaica dar imi imaginez ca viata acolo trebuie sa semene mult cu cea de pe plaja Cabure: mult soare, hamace, oameni draguti si muzica la maxim. Dupa o baie in rau, putina plaja si multa leneveala in hamac, pe la 15:00 am plecat tiptil spre Canto do Atins – o mica oaza unde urma sa ramanem peste noapte. Trei ore si 8 km mai tarziu imi alegeam hamacul in care urma sa dorm. Locul nu are pereti ci doar acoperis prin care, daca esti in pozitia corecta, poti vedea cerul plin de stele – mai plin decat il vazusem vreodata.

    Ziua 2. 29 de km,din care cam 10 pe malul oceanului cu bonus baie in ocean + baie intr-o laguna la alegere. Peisaj de desert in cea mai mare parte a drumetiei, obositor, dune, urci, cobori, faci rani la picioare de la slapi si nisip, in laguna incerci sa prinzi pestisori micuti care te urmaresc in speranta ca pot papa putina piele moarta de pe corpul tau. Bine ca sunt mici-mici ca altfel…

    Am ajuns pe la 5 dupa-amiaza la urmatoarea oaza unde aveam un hamac pregatit – Baixa Grande – „detinuta” practic de prima familie care s-a stabilit in regiune. Baixa Grande, dincolo de nume, este o zona de padure in mijlocul desertului, cu o intindere de cam 20.000 m, in care oamenii si-au construit o mica ferma si cateva cabane utile, mai ales, pentru primirea turistilor. Hamacele sunt inghesuite intr-una dintre ele si costa cam 10 USD/bucata. Populatia oazei include vreo 8 oameni, 20 de capre, cativa porci, multe gaini si o pisica galbena careia ii place sa se mangaie de porci. Peste noapte, in cabana a intrat un animal care a avut grija sa-mi haleasca mancarea pe care neglijasem sa o pun in ghiozdan. Suspectez un porc.

    Ziua 3. 25 de Km. Taras. Mic dejun lipsa (halit de porc in noaptea anterioara), dune, 37 de grade, febra musculara din ziua 2. Cu aceasta ocazie am descoperit ca merele sunt cele mai bune fructe din lume. Au apa si iti dau si energie. Ce poate fi mai perfect? Am ajuns si la concluzia ca povestea Evei este, cel mai probabil, gresita. Sigur umblase si ea prin desert si murea de foame si de sete. Nu avea cum sa se abtina! Drept este, la acest moment cam deliram deja.

    3 vulturi, 6 capre, dune, nisip, nisip in care te afunzi, nisip care iti raneste picioarele, pescarusi la atac pentru ca pui in apropiere. Pauza. Mar, banana, baie in laguna, putina plaja. Dune. Piciorul stang in fata piciorului drept, apoi dreptul si iar stangul. Pomi in departare. Oameni, tot mai multi turisti. Duna mare. Super priveliste. Apus, masina, feribot, dus, internet, pat.

    La finalul expeditiei aveam ambele picioare julite rau, rana de la ghiozdan, fata arsa, spatele ars, febra musculara. Au trecut repede, insa. Tot la sfarsitul expeditiei aveam satisfactia de a fi reusit sa merg 60 de km prin desert in trei zile, imaginea unui desert alb invadat de lacuri de topaz si presarat cu paduri verzi pline de cocotieri bine intiparita pe creier, amintirea a trei apusuri de soare perfecte, a unui cer luminat de mai multe stele decat vazusem vreodata si vreo 200 de poze de pus pe facebook

    PS: Cateva informatii suplimentare: conform ghidului meu (nascut si crescut in Barreirinhas), Parcul National Lencois Maranhenses s-a format in urma cu aproximativ 15.000 ani cand, padurea subtropicala care se afla acolo a fost invadata de nisipuri venite din Oceanul Atlantic. Se pare ca padurii nu i-a placut foarte mult sa fie invadata, asa ca frunzele si copacii au decis sa se razbune pe cotropitori transformandu-se intr-un substrat impermeabil. Astfel, in fiecare an, in perioada ploioasa (ianuarie-iunie), acest substrat impiedica apa de ploaie sa treaca, ducand la formarea lagunelor. Din acest motiv, cea mai buna perioada pentru o vizita e iunie-august. In perioada septembrie-decembrie, datorita caldurii, apa din lagune se evapora, pestii mor iar locul arata aproape la fel ca orice alt desert… cu dune de nisip alb.

    Share this
    Tags

    Must-read

    Arome care te vindeca

    Insomnii, dureri de cap, anxietate si afectiuni ale pielii? Toate acestea si multe altele se previn si se trateaza, mod placut si natural, cu...

    Cum sa alegi o escorta: sfaturi pentru a alege fata potrivita

    Cu Internetul, gasirea unei escorte este mai accesibila decat inainte. Prin utilizarea internetului, puteti vedea tot felul de insotitori care se potrivesc nevoilor dvs.,...

    INTERVIU – EXCLUSIV: Stefan Stan – “Dupa castigarea showului televizat, am descoperit falsitatea oamenilor, invidia si rautatea”

    Castigatorul Vocea Romanei, Stefan Stan, a lansat recent un nou single – “Ea nu mai vine”. Piesa este pe cat de sensibila, pe...

    Recent articles

    More like this