Anul acesta s-au implinit, la 15 octombrie, nouazeci de ani de la Incoronarea Regilor Marii Uniri.
Pentru Romania acestor nouazeci de ani, ca si pentru majoritatea celorlalte state influentate de marile schimbari ale lui 1918, constringerile geo-strategice au variat foarte putin, in natura lor. Intre instinctul de supravietuire si presiunile fortelor disjuncte, care au actionat pe axa Est-Vest a continentului, aproape toate au avut de facut alegeri impotriva logicii istorice sau a logicii pur si simplu, asa cum ele au avut de suportat consecintele drastice ale alegerilor pe care altii le-au facut, calcindu-le in picioare istoria, identitatea si aspiratiile de dezvoltare in tipare modelate pe specificul cultural si social al locului. Ceea ce s-a schimbat este modul in care societatea romaneasca si personalitatile ei si-au asumat spatiul libertatii, mai mari sau mai restrinse, pe care istoria l-a creat.
Marea noastra Unire, din 1 decembrie 1918, a venit ca urmare a primeia dintre cele doua tentative de sinucidere a Europei modernitatii, razboaiele mondiale. In secolul XX, societatea europeana, si cu ea cea romaneasca, a fost mai mult bantuita de moarte decat de viata, iar spatiul libertatii a fost constant restrans, pina la prabusire.
Dupa anul 1989, am trait cu totii speranta ca arcul libertatii, deschis mai larg ca niciodata de la crearea Romaniei moderne, va defini destinul nostru european si euro-atlantic, reasezat in noul spatiu favorabil, al schimbarilor geo-strategice.
Suntem, in continuare, precum in secolul XX, insa, prea stapaniti de instinctul distrugerii, al mortii. Vanitatea, in randul elitelor intelectuale, este mai puternica decat instinctul binelui national. Continuam, in sinea noastra, sa ignoram, sa dispretuim Statul, sau sa-l instrumentalizam in numele puterii, asa cum a facut-o regimul comunist, impotriva caruia ne-am ridicat. Libertatea se exprima, in arena publica, mai mult prin agresivitate si badaranie, decat prin etica si comportamentul institutional corect.
Pentru a schimba modelul de carmuire, pentru a limpezi si a face institutiile fundamentale ale statului sa fie complementare, pentru a realiza diferenta intre a fi om de Stat si a fi om politic, este nevoie de o anume cultura politica, bazata pe respectul valorilor, de o textura psihologica, in societatea romaneasca, permeabila la ideea de respect fata de binele public. Generatia care a facut Marea Unire stia ce inseamna aceasta diferenta.
Altminteri, probabil ca 90% dintre cei care comenteaza realitatea zilei vor fi oricand de acord ca Marea Unire din 1918 a fost o opera benefica pentru Romania si ca cei care au infaptuit-o au fost lideri locuiti de viziune. Cu greu am gasi pe cineva care sa nu fie de acord ca, astazi, situatia nu mai este, nici pe departe, aceeasi. Doar ca nimeni nu va spune de ce: pentru ca atunci exista un respect intrinsec fata de institutia Statului, care era intruchipata, servita si imbogatita de institutia Casei Regale si nu ipotecata tranzactiilor politice. Fiindca atunci exista o diferenta intre un sef de Stat si un sef de partid, de Parlament sau de Guvern. Fiindca atunci etica insemna ceva, tinerea cuvantului dat era o performata care „nelinistea“, iar spiritul de raspundere si generozitatea erau un fel de mortar aflat intre caramizile institutiilor. Chiar daca ele, institutiile, nu erau la momentul 1918 atat de democratice precum astazi, la nouazeci si patru de ani distanta.
Echivocul, lipsa limpezimii institutionale si lipsa de complementaritate a institutiilor creaza vulnerabilitate in realitatea romaneasca acum, la noua decenii de la Marea Unire. In decembrie 1989, in timp ce comunismul se prabusea cu varsare de sange, biblioteca lui Carol I, care insemna exact legamant european si constiinta de sine a Romaniei, era mistuita in flacari. Ca si cum cineva facea cu ochiul catre istorie si comenta pisicher: democratie da, identitate si institutii nu!
In ultimii optsprezece ani, anticomunismul a supravietuit comunismului, tot asa cum anti-monarhismul a aparut dupa ce a disparut monarhia. Spirite alese ignora sau dispretuiesc regalitatea din Romania, dar vor sa stearga urmele dictaturii comuniste din mintile noastre. Ei doresc democratie si libertate, in timp ce Statul si coerenta institutionala nu le spun mare lucru.
Daca institutiile ar fi puternice, respectate de cei care le servesc si coerente, atunci coruptia ar scadea. Institutia nu are cum sa mearga daca cel care o serveste este talentat si inconsecvent, erudit si iresponsabil sau clarvazator si imoral. Aceste pete de culoare sunt posibile la nivel individual, nu insa si la nivel institutional.
In lumea euro-atlantica, interactiunea dintre clasa politica, oamenii de afaceri si mass-media este libera si inevitabila. Dar daca ea se manifesta intr-un climat in care etica institutionala este dispretuita sau ignorata, atunci interactiunea devine un fel de mal, in loc sa fie un mediu proteic al ideilor si libertatilor.
Este de inteles ca oamenii politici nu au cum sa se simta tentati sa rezolve chestiunile fundamentale ale natiunii, fiindca temele solide sunt intotdeauna pe termen lung, iar ei sunt alesi pe patru ani. Tot ce este fundamental este de lunga durata. Dar atunci, diferentierea intre omul de Stat si omul politic, intre valorile si ritualurile statalitatii si virtutile democratice, diferenta intre leadership-ul statal si cel politic ar trebui sa fie inteles, mai ales de catre cei inteligenti si eruditi.
Continua sa nu se faca o legatura intre inlocuirea monarhiei cu republica si impunerea totala a comunismului la 30 decembrie 1947 si evenimentul cel mai grav al acelei zile: injunghierea Statului roman si inlocuirea lui cu o grupare de indivizi care raspundeau comandamentelor altcuiva. Asa cum am mai spus, diferenta dintre instalarea comunismului si sfaramarea statalitatii unei natiuni este echivalenta cu diferenta dintre consfiscarea si incendierea unei case.
Nu toate dictaturile au sfaramat institutiile existente inaintea instalarii lor. Unele dictaturi, dimpotriva, au intarit institutiile ingrijorator de mult. Comunismul in varianta romaneasca a facut praf fibra statalitatii si a ingenuncheat complet establishment-ul. Iar instinctul binelui si uneori chiar bunul-simt pur si simplu s-au pierdut ca reflex, ca practica publica.
De aceea noi, cei de dupa nouazeci si patru de ani de la Marea Unire, putem face critici fulminante impotriva coruptiei si apucaturilor staliniste din Romania anului 2012 iar apoi, in aceeasi zi, sa trecem prin fata statuii Regelui Carol I, din Piata Palatului, si sa ii criticam amplasarea. De parca biblioteca, palatul si statuia nu ar fi bucati de geopolitica, de viziune statala, ci bunuri de consum cultural ajunse prin hazardul istoriei in Piata Revolutiei. Acest fapt imi aminteste de o gluma a Ducelui de Edinbugh, care citeaza afirmatia unui turist american: “Eu nu inteleg de ce au construit astia castelul Windsor atat de aproape de aeroportul Heathrow”.
Faptul ca institutiile publice din capitala nu se mai afla aproape niciuna in cladirile lor traditionale nu este un semn de modernism, nici de pragmatism. Este o confuzie strategica, o slabiciune identitara. Institutiile si relatiile dintre ele au nevoie sa fie recladite nu numai la propriu, ci si la figurat. Iar apoi, ele au nevoie sa fie respectate.
Remarcati ca singurele institutii aflate inca in “casele” lor originale sunt cele care sunt apolitice si extrapolitice: banci (Banca Nationala a Romaniei si Casa de Economii si Consemnatiuni), Biserica, in Romania predecesoare a organizarii statale, Armata si Academia, organism de esenta meritocratica si nu republicana.
Casa Regala este astazi, la noua decenii de la Incoronarea de la Alba Iulia, aproape de masa profunda a societatii romanesti. Și aceasta pentru ca exista o legatura intre regalitate si institutii, intre regalitate si statalitate, intre regalitate si leadership. La 146 de ani de la crearea ei, in ochii a 69% dintre romani, Casa Regala are relevanta, in timp ce Statul roman este, conform unui sondaj european, pe unul dintre ultimele locuri la eficacitate si relevanta. Armata si Biserica se bucura de increderea a 80-90% dintre romani, dar acest lucru este si pentru ca institutiile publice nu sunt respectate de cei care le servesc.
Unii contemporani considera ca lumea viitorului globalizat va depinde de tehnologie, institutii si valori. Un motiv in plus sa urmarim, de aici incolo, evolutia institutiei publice, nu a destinului individual al liderului politic. Nici spectacolul lui autonom si fara orizont. Romania, ajutata de o buna parte din elita ei intelectuala, a experimentat in ultimii ani un bolnavicios exercitiu de admiratie sau ura fata de indivizi politici, in loc sa incurajeze structura europeana a institutiilor si comportamentul corect fata de ele.
Nevoia de a fi flatat, ca si ura, dispretul, vanitatea, intriga si gelozia sunt creatoare de emotii, nu de institutii. Ele sunt limbajul indecent al “privatului” care a napadit “publicul”. Acum nouazeci de ani, Incoronarea s-a facut cu viziune, nu cu vanitate. Ea s-a infaptuit cu strategii si institutii, nu cu umori, dispret si gelozie personala.
Invatatura lasata de Ferdinand si Maria, de oamenii politici sau de romanii care au murit cu sutele de mii in primul razboi mondial este ca institutia si valorile sunt singurele care conteaza, in gravele momente istorice, ca si in norocoasele momente istorice.
